Pe părintele Dionisie l-am cunoscut când încă eram student, chiar în această perioadă a anului. Am ajuns la schitul Colciu pe o vreme ploioasă, parcă toată marea vroia să înghită muntele. Părintele încă vedea, avea niște lentile groase și ne-a primit cu bucurie, românii ajungeau mai rar atunci.
Era ca un bunic, un chip al blândeții și înțelepciunii. Răbdare în toate și bună așezare a fost cuvântul cu care am rămas. Într-o lume tulbure ne-a îndemnat să rămânem aproape de Domnul, să dăm mărturie bună, ortodoxă.
Apoi am stat la rugăciune cu toții în paraclisul din schit, nu era curent electric, ne-au pus și pe noi să citim. Părinții ne-au făcut focul în arhondaric, îmi aduc aminte limbile de la focul din sobă cum se vedeau pe tavanul înalt. Toți dormeau și am ieșit afară, zgomotul valurilor urca din vale dar și de sus, parcă strivea muntele. O creangă mare se lovea de peretele chiliei, m-am cam înfiorat de cât de mic mă simțeam.
A doua zi când am plecat spre Pantocrator, părinții ne-au petrecut ca pe copiii lor, au rămas în fața schitului. Multă vreme după ce m-am întors în țară am simțit cum sufletește eram purtat cumva de rugăciunea de acolo.
Un text de Eduard Dumitrache
O inițiativă pentru misiune ortodoxă născută în 2013.
Puteți să ajutați lucrarea noastră folosind pagina noastră Patreon. (https://www.patreon.com/avereabisericii)
Vă mulțumim!
