Învierea în carantină

Învierea în carantină

|
21/04/2021
|
0 comentarii
|

”Hristos a înviat!” zicea cu voce tare, preotul, și cuvintele lui se loveau de pereții blocurilor vechi, ca de marginile unui canion. Dacă nu răspundea nimeni, răspundeam noi: ”Adevărat a înviat!”. Căci nu sunt vorbe spuse ca un anunț, nu e doar un salut, e o mărturisire, o declarație, un crez!

Într-un mod cumva surprinzător, strada îi întorcea un ecou ca de biserică. O biserică din care rămăsese doar naosul, căci altarul îi era itinerant, iar drept cupolă avea cerul. Uneori, privind spre confrații voluntari, cu lumânări, candele și felinare, aveam sentimentul că suntem ca lampagiii de odinioară, care băteau străzile în faptul serii, pentru a aprinde luminile în oraș.

Dar cel mai mult ajuta cântatul. Cântam ”Hristos a înviat din morți!”, iar vocea preotului era clară, puternică; cântarea făcea ca oamenii să ne audă din timp, ne pomeneam că-i vedem de la distanță, așteptându-ne. Se ițeau capete la ferestre, se ieșea prin balcoane, se răspundea ”Adevărat a înviat!” O doamnă ne-a aplaudat de la fereastră! ”Doriți lumină?” ”Vreau!” ”Aici suntem!” La un balcon erau patru fete. ”Doriți lumină?” ”Vrem, dar ia tata!” Un bărbat s-a apropiat de noi, ducând de lesă un cățel. Zâmbea în timp ce din balcon fetele lui pălăvrăgeau, vesele. O femeie care-și trimisese soțul în stradă, sporovăia cu noi de la etaj. ”De ce n-o fi coborât ea, nu știu!” se minuna, amuzat, soțul. Pe o altă stradă a fugit după noi un bărbat: ”Părinte! Părinte! Spuneți-i că de la dumneavoastră am luat lumină!” În spatele bărbatului venea repede, soția, în capot, râzând ușor jenată: ”Sărut mâna, părinte, iertați-mă, dar nu l-am crezut. Că el umblă teleleu și am zis că mă minte!” Preotul a râs și l-a apărat pe bărbat: ”De la noi a luat, stați liniștită!”

Din curtea unei case a ieșit o doamnă. A întins lumânarea prin grilajul gardului. Preotul i-a aprins-o din stradă, i-a dat și o cutie cu Paști. ”Nu am ținut post, părinte, sunt medic și, mai ales în perioada asta, cu tensiunea și cu gărzile pe care le am, trebuie să am o dietă anume!” Preotul a binecuvântat-o, i-a urat sănătate și putere, i-a dat lumină și Paști, ea i-a întins printre barele de fier forjat, un pachet în care se aflau o mască și o pereche de mănuși. Fiecare dădea și primea protecția celuilalt, un schimb în care trup și suflet își regăseau în seara Învierii, unitatea.

N-a fost singurul cadru medical întâlnit, dimpotrivă. La ușa unui bloc ne aștepta un pâlc mic de oameni. Puteai din ochi să vezi cum stăteau grupați, câte doi, după familie. Una dintre femei era medic. L-a întâmpinat pe preot: ”Oh, părinte, de-ați ști ce mă bucur c-ați ajuns! Sunt doctor și nu e zi să nu mă tem. Mă duc la serviciu ca la judecată. Am mare nevoie să vă rugați pentru mine!” Și preotul s-a rugat, a binecuvântat-o, i-a spus să nu se teamă, i-a spus că totul va fi bine. Ea, doctor în toată firea, îi primea cuvintele cu nesaț, i se vedea în priviri, pe deasupra măștii. M-am gândit că cei care căinau medicii cărora le-am fi dat noi de furcă, prin gestul de a duce Paști și lumină în parohie, nu prea i-au întrebat și pe ei, pe medici, dacă au nevoie de Paști și de lumină! Dacă îi ajută, dacă îi întărește, dacă le dă curaj, putere, încredere… Dacă vor ieși în stradă pentru a aștepta preotul și voluntarii. ”Știu, doamna doctor, știu cum e, a zis părintele, căci până să vin la parohie, ani de zile am fost preot de spital!”

Pe o stradă cu case vechi erau patru bătrâne, fiecare în dreptul porții. Stăteau așa, înșirate pe trotuar, fiecare la poarta ei, cu lumânările în mână, ca niște străjeri. S-au bucurat de apariția preotului cu o bucurie pe care numai bătrânele știu să o aibă și să o arate. Au dat să vină spre el, dar li s-a zis: ”Nu, dragelor, nu-i nevoie, rămâneți acolo, că doar trecem noi pe la fiecare!”

Ba chiar am întâlnit și-un tânăr din Algeria. Musulman. Ne-a întrebat care e treaba, dacă mersul cu lumina e vreo tradiție. ”Nu e. Și sperăm să nu devină!” am râs noi. Ne-a zis că și la ei începe Ramadan-ul în cinci zile și că o să-i fie tare greu cu postul. Ne-a arătat spre scuterul parcat lângă el, doldora de pachete cu mâncare de livrat la domiciliu. ”Eu sunt mare mâncău. Îmi place să mănânc. Și cum să țin post când eu duc mâncare?” s-a căinat el. I-am urat post ușor, el ne-a urat sărbători frumoase. În spatele lui se vedea restaurantul gol, fără mesele și scaunele care în mod normal ar fi fost pline, ocupate de clienți, dar care acum se lupta să supraviețuiască din comenzi.

La o intersecție a apărut o tânără. Se apropia zâmbind cu toată fața, dar când a ieșit din umbra străzii am văzut-o că plânge. Preotul o cunoștea de la Liturghie. A întâmpinat-o cu bucurie, spunându-i pe nume, întrebând-o: ”Vrei lumină?” ”Am luat deja, părinte, mulțumesc!” ”Vrei Paști?” ”Am luat, ieri, sărut mâna!” ”Și atunci? Ce te frământă, de ce te văd atât de tristă?” ”Nu știu părinte, totul, situația asta! Am nevoie să mă binecuvântați! De-aia am coborât…” Preotul a ridicat brațul și a binecuvântat-o de la distanță, înmănușat. Fata a întins capul, mi-a amintit de motanul meu care se împinge cu capul în mâna mea, așa s-a întins, iar preotul a atins-o fugar, pe creștet. Ea s-a îndreptat, îi râdea fața, dar în lumina felinarelor urmele lacrimilor străluceau într-un fel anume. A plecat cu paltonașul strâns cu brațele în jurul trupului, mergea încet spre scara blocului, privind mereu în urmă, înspre noi, cu o bucurie atinsă de tristețe. M-a frapat. Era ceva matern sau ceva de femeie îndrăgostită în privirea ei, era ca o femeie care-și vede revenind copilul ori iubitul plecat de mult sau, dimpotrivă, că-l vede plecând în lume. ”Iată o mironosiță!” mi-am zis, gândindu-mă le femeile care au mers la Mormânt.

Vineri, când am dus Paștile, am ajuns la o casă frumoasă, dar în decădere. Din ea a ieșit o femeie care-și scotea câinele. ”Doriți Paști?” ”Nu!” A răspuns scurt, cu glas coborât, gutural. Preotul a privit-o atent: ”Aveți nevoie să vă ajutăm cu ceva?” ”Nu!” ”Sigur?” Ea i-a întors privirea: ”Când am cerut ajutor am fost dată afară din biserică!” Ne-a lovit ca un trăznet. Tulburat, părintele a întrebat-o: ”Cine a îndrăznit asta? Când s-a întâmplat?” ”Nu contează când. Nu contează cine! Contează că am cerut și c-am fost izgonită!” A plecat fără să mai zică ceva, lăsându-ne în drum, cam copleșiți. ”Cine-o fi smintit-o așa de tare?” a întrebat preotul ca pentru sine. În seara Învierii pe când dădeam lumină unei persoane care ne așteptase la poarta unui bloc, am văzut-o. Pe femeia cu cățelul, care nu mai dorea nimic, care se certase cu biserica.

Era acolo, în stradă, o umbră între mașinile parcate. Ținea lumânarea în mână, fără să zică ceva, nemișcată, fără să ne cheme, ca și cum era treaba noastră să o vedem, nu treaba ei să ne strige. Și chiar așa și era, de stăm să ne gândim bine. ”Hristos a înviat!” i-a strigat preotul peste cele câteva zeci de metri distanță. Nu i-am auzit răspunsul, nici dacă l-a dat. Ne-am dus înspre ea, traversând în diagonală intersecția pustie. ”Veniți de luați lumină!” a chemat-o parohul. Ea a așteptat până am ajuns la câțiva metri. A făcut un pas, a întins lumânarea. ”Paști nu vreți? Că ieri n-ați luat!” Femeia l-a privit scurt, apoi a căutat înspre mine, că aveam lădița-n brațe. Fără o vorbă, a întins mâna, a cules o cutie cu Paști. ”Dacă aveți nevoie de ceva să-mi spuneți!” i-a zis preotul cu ton serios. Ea a dat să plece, s-a întors și a zis ca și cum altul era subiectul: ”Nu e normal! Nu e normal să fim, din nou, ca acum două mii de ani!” A intrat în casa frumoasă, dar în decădere, ducând înăuntru Paștile și o lumânare aprinsă, ca pe o iertare și pe-o împăcare.

Pe stradă s-au apropiat de noi doi bărbați pentru care era destul de limpede că restricțiile carantinei nu aveau mare valoare. Țineau în mâini niște lumânări mici. Haine ponosite. Unul dintre ei avea gura mare, vorbea tare, de la distanță: ”Părinte, ne dați și nouă lumină?” ”Dăm, cum să nu dăm? E pentru toată lumea!” ”A, păi nu, că ăsta e catolic, e eretic, părinte!” a zis cel cu gura mare. ”Ereticul” a mormăit ca și cum i se divulgase o slăbiciune, surprinzător de docil: ”Hai, mă, lasă asta, acum!”. A primit lumina chiar din mâna preotului. Guralivul și-a aprins și el lumânarea, decretând: ”Acum trebuie spus Hristos a înviat! De trei ori!” Pentru că nu i s-a dat curs dorinței a insistat aproape poruncitor: ”De trei ori, trebuie!” Așa că i-am zis eu ”Hristos a înviat!” de trei ori, că eram mai aproape de el. ”Adevărat a înviat!” a răspuns el, de tot atâtea ori. Dar vocea îi era, deodată, liniștită, aproape tandră.

N-a bătut vântul! N-a bătut deloc. Aseară, în prima zi de Paști, da, a bătut cu putere. Dar nu în seara Învierii. Îmi amintesc ani în care era o adevărată performanță să ții lumânarea aprinsă. Nu și de data asta. Părea că aerul și-a ținut respirația. Aprindeam lumânările celor ieșiți în stradă și vedeam cum flăcările stăteau drepte, mișcând ușor sub propria lor energie. Nici răsuflarea oamenilor, captivă sub măști, nu le amenința în vreun fel. Am văzut tot soiul de oameni în cele două seri de voluntariat. Am descoperit cartierul în care locuiesc așa cum nu l-aș fi descoperit nicicând: prin cei care-i dau viață. Oameni cu chipuri adesea acoperite, oameni-ochi, oameni-glasuri, oameni-mâini-cu-mănuși. Dar oameni. Medici, pensionari, polițiști, studenți, tineri, bătrâni, femei, bărbați, copii la ferestre. Oameni în chirie sau proprietari, oameni în blocuri vechi și-n blocuri noi, în case făloase ori modeste.

Am fost și la slujba Învierii. La 12 noaptea eram cu ai mei, acasă, am luat paștile, am trimis copii să se culce, pe Gina să se odihnească, m-am dus la slujba care începuse deja. Poate m-or lăsa polițiștii. Nici măcar n-au ieșit din mașină. Mă știau, m-au lăsat. Poarta era închisă, am fost convins că e încuiată, chiar mă gândeam să stau puțin și să plec, dar când am împins-o, mai mult pentru a-mi confirma convingerea, s-a deschis! M-a trecut un fior, era ca și cum se deschisese în chip miraculos. Am intrat și am stat până pe la 2 dimineața simțind nu vreun privilegiu, cât un soi de rușine că eu pot asta, iar alții, aproape toți ceilalți, nu. ”Îmbrățișați-vă, fraților!” zicea preotul, rostind cuvintele slujbei, și – în contextul dat – vorbele astea îmi sunau ca un îndemn la încălcarea legii. Cinci oameni la slujba Învierii. Preotul, cântărețul, o doamnă despre care bănuiesc că era fie soția preotului, fie a cantorului, și cineva care înregistra slujba care s-a transmis inclusiv live. Și eu.

Când am plecat, cam învins de oboseală, l-am văzut pe bărbatul care asista la slujbă de afară, din stradă. Mult timp stătuse în dreptul porții. Văzându-mă ieșind se dusese cât mai departe, la capătul gardului, la granița cu casa vecină. Se prefăcea că-și aranjează ceva într-o geantă. La două noaptea! Eu am ieșit, uitându-mă spre el, m-a privit scurt, dar pur și simplu n-am avut glas, mi-au venit mai multe cuvinte care s-au anulat între ele, nici măcar ”Hristos a înviat!” nu mi-a ieșit, așa că doar am ridicat brațul! Atât am făcut.

Am ridicat brațul, a salut. De la distanță.

Un text de Silviu Dancu despre cum a fost anul trecut Învierea la parohia Oțetari din București

Despre noi

Blogul nostru s-a născut în 2013, în contextul campaniilor de denigrare a valorilor creștine din presă și social-media. Mulțumim mult pentru că ai fost alături de noi și ne-ai dat puterea de a merge mai departe!

Dacă dorești să ajuți misiunea noastră, o poți face printr-o donație de 1$/lună pe Patreon: https://www.patreon.com/avereabisericii.

De asemenea ne poți scrie pe avereabisericii@gmail.com.

Doamne ajută!

Leave a Reply

%d bloggers like this: