Unul dintre principiile constituționale care definesc relația dintre Stat și culte în România de astăzi este principiul potrivit căruia cultele religioase se bucură de sprijinul statului (art. 29 alin. 5 din Constituție). Această obligație legală pe care Statul a înțeles să și-o asume cunoaște prima sa reglementare modernă în perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza și are, de atunci, o existență neîntreruptă, inclusiv în perioada regimului comunist, chiar dacă intensitatea acestui sprijin a cunoscut importante variații în diferitele perioade istorice.
Vom prezenta, în continuare, condițiile în care a fost reglementat prin acte normative pentru întâia oară, acum aproape 150 de ani, sprijinul Statului către Biserică, precum și sfera de întindere a acestui sprijin în respectiva perioadă. Putem deci aprecia că acest sistem al relației dintre Stat și culte s-a născut în aceeași perioadă în care apărea și România ca realitate politică pe harta Europei, urmare Unirii de la 1859.
Perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza a reprezentat un moment de răscruce pentru Biserica Ortodoxă Română, întrucât aceasta a fost antrenată, ca de altfel întreaga societate românească, în eforturile de unificare, pregătire a dobândirii independenței și modernizare a țării.
Unele dintre cele mai importante direcții ale relației actuale dintre Biserică și Stat au fost trasate în perioada domniei lui Cuza, inclusiv obligația Statului de a sprijini financiar Biserica.
Dar cum de s-a ajuns la situația ca Biserica, ce a fost deținătoarea unor importante proprietăți în Moldova și Țara Românească, să fie dependentă de sprijinul Statului?
Trebuie precizat că secularizarea averilor bisericești a fost un proces care s-a petrecut treptat, în etape, chiar dacă finalizarea lui a avut loc în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1863).
Un pas instituțional deosebit de important, chiar dacă efectele nu au fost evidente de la început, l-a reprezentat înființarea, prin Regulementele organice, a Ministerului cultelor, care a purtat la început denumirea de „Marea logofeţie a credinţei” în Ţara Românească şi de „Vornicia averilor bisericeşti” în Moldova. Crearea acestei instituţii denota interesul sporit al Statului în curs de modernizare de a controla şi reglementa în domeniul bisericesc, de un interes major fiind controlul utilizării importantelor venituri ale mitropoliilor, episcopiilor şi mânăstirilor.
Mai lent în Moldova, datorită autorităţii incontestabile şi opoziţiei vrednicului mitropolit Veniamin Costachi şi mai rapid în Ţara Românească, unde scaunul de mitropolit a fost ţinut în mod special vacant de către domn pentru şase ani (1834-1840), controlul Statului asupra administrării averilor bisericeşti autohtone (averile mitropoliilor, episcopiilor şi mânăstirilor neînchinate) ajunsese aproape total la venirea la domnie a lui Alexandru Ioan Cuza. Acesta a găsit în cele două principate ministere ale cultelor deosebit de puternice financiar, care gestionau veniturile moșiilor bisericeşti pământene strânse într-o aşa-numită „Casă centrală”, fond ce reprezenta, conform exprimării ministrului justiţiei la 1860, Vasile Boerescu, „o a doua vistierie a ţării” , deşi Statul nu ar fi trebuit să aibă nici un drept asupra acestor averi particulare.
Pentru a avea o reprezentare asupra a ceea ce reprezentau aceste venituri, menţionăm că în Ţara Românească mânăstirile neînchinate deţineau 16,55% din suprafaţa agricolă şi forestieră a ţării (mânăstirile închinate deţineau doar 11,14% din această suprafaţă, deci mai puţin decât cele neînchinate), iar în Moldova deţineau 10,17% din suprafaţa agricolă şi forestieră a ţării (cele neînchinate aveau aici o pondere mai mare, respectiv 12,16%). La aceste suprafeţe se adăugau cele deţinute direct de către mitropolii şi episcopii.
Dat fiind controlul aproape total al Statului asupra averilor bisericeşti neînchinate la momentul realizării Unirii de la 1859, rolul lui Alexandru Ioan Cuza a fost de a încheia și a da forma finală acestui proces de etatizare a averilor bisericeşti, început încă de la Regulamentele organice.
Astfel, în anul 1860 veniturile Casei centrale din cele două principate au fost încorporate direct în bugetele celor două provincii. Pentru a avea o reprezentare asupra dimensiunilor acestei vistierii până atunci distincte de bugetul Statului, precizăm că din bugetul Ţării Românești în anul 1860 de 84.015.000 lei, aportul Ministerului cultelor, prin Casa centrală, era de 13.391.500 lei, deci aproximativ 1/5 din acesta.
Până la momentul înglobării în bugetul de stat, sumele colectate în Casa centrală, aveau rolul de a acoperi o serie de cheltuieli ce vizau susținerea activităţilor de cult, precum repararea sau construirea de biserici sau asigurarea întreţinerii mitropoliilor, episcopiilor, bisericilor de mir şi mânăstireşti şi a slujitorilor acestora, dar erau utilizate şi pentru operele de binefacere, şi, în egală măsură, pentru înfiinţarea de şcoli şi asigurarea salarizării cadrelor didactice. Tocmai din acest motiv în perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza ministerul cultelor a funcționat unit cu cel al instrucţiunii publice, pentru ca din veniturile cultelor să se realizeze şi activitatea de dezvoltare a învăţământului. Această tradiţie va fi menţinută, cu excepţia unor scurte perioade, până la instalarea regimului comunist.
Putem aprecia că această perioadă a consolidat solidaritatea între cadrele didactice şi cler, nu numai datorită misiunii comune de slujire a poporului român, dar şi întrucât activităţile lor erau susţinute în mare măsură din aceeaşi sursă, respectiv veniturile proprietăţilor bisericeşti. Biserica nu a contribuit doar cu bani la dezvoltarea învăţământului românesc, ci şi cu numeroase terenuri intravilane acordate în mod gratuit, pe care au fost edificate localuri de şcoli, aspect care se poate constata şi astăzi din învecinarea, mai ales în marile oraşe, dintre o biserică şi o şcoală.
Față de acești pași importanți în preluarea a averilor bisericești, mai rămânea de rezolvat problema mânăstirilor închinate, față de care controlul Statului era aproape inexistent, datorită sprijinului marilor puteri, cu precădere al Rusiei, precum şi de finalizat din punct de vedere juridic preluarea de facto a proprietăţilor bisericeşti neînchinate. Căci, în lipsa tranşării şi din punctul de vedere al dreptului a acestor probleme, simpla preluare de fapt a administrării şi încasării veniturilor de pe moşiile mânăstireşti de către Stat risca să poată fi repusă oricând în discuţie de către Biserică, într-un context istoric mai favorabil.
Din acest motiv a fost adoptată şi publicată pe 17/29 decembrie 1863 Legea pentru secularizarea averilor mânăstireşti, care tranşa sec o îndelungată dispută juridică referitoare la semnificaţia juridică a închinării unei mânăstiri, dar şi la natura juridică a întregii proprietăţi bisericeşti în general, prin următoarea formulare: „Toate averile mânăstireşti din România sunt şi rămân averi ale Statului.” (art. I)
Dacă Locurilor Sfinte li se aloca, nu însă cu titlu de despăgubire, ci ca sprijin, o sumă netă de 51 milioane lei, care nu va fi transmisă acestora datorită unor împrejurări favorabile Statului român, în schimb nu se dispune nimic în legea de secularizare privitor la modalitatea de compensare pentru averile mânăstirilor neînchinate.
Aşa cum am arătat, în perioada existenţei Casei centrale la Ministerul cultelor, care colecta toate veniturile rezultate din arendarea moşiilor mânăstirilor neînchinate şi a mitropoliilor şi episcopiilor, o parte dintre aceste venituri erau utilizate pentru întreţinerea şi funcţionarea unităţilor de cult, pentru repararea de biserici sau pentru salariile clerului. După integrarea acestor venituri în bugetul de stat şi, mai ales, ca un efect direct a legii de secularizare, nu mai exista după decembrie 1863 nici un temei pentru acoperirea respectivelor cheltuieli din bugetul de stat. Aceasta nu a însemnat însă că Statul a renunțat să țină, în fapt, încă o lungă perioadă de la acel moment, evidenţa clară a veniturilor care se realizau de pe fostele moşii bisericeşti. Mai mult, în diferite momente istorice ulterioare, Statul a reglementat instituții asemănătoare Casei centrale, precum Casa Bisericii, instituţie prin care se derula relaţia patrimonială dintre Stat şi Biserică și prin care se realiza controlul Statului asupra averilor bisericești rămase sau dobândite ulterior secularizării.
Soluţia găsită de către Alexandru Ioan Cuza, de bună seamă în consultare şi în acord cu reprezentanţii Bisericii de atunci, a constituit începutul formulei moderne a relaţiei dintre Stat şi Biserică în ceea ce priveşte sprijinirea unităţilor de cult şi a personalului bisericesc.
O serie de acte normative au conţinut prevederi care clarificau aspectele acestei reorganizări a relaţiei dintre Stat şi Biserică, în care Biserica, dintr-un partener al Statului în realizarea asistenţei sociale şi a învăţământului, participând în acest sens inclusiv cu veniturile sale, a ajuns în situația de asistat social al Statului.
Considerăm relevante în demersul nostru prevederile a trei acte normative.
Cronologic, primul dintre aceste acte normative este Legea comunală, promulgată la 1 aprilie 1864, lege care stabilea obligaţia comunelor de “a îngriji de cultul, de biserica sau de bisericile religiunei la care aparţine. Comuna este datoare a plăti pe preoţii şi pe servitorii bisericelor sale” (art. 11). În acest sens, consiliul comunal era ţinut a cuprinde anual în buget o serie de cheltuieli obligatorii, între care este menţionată şi cea pentru: „lefa preoţilor şi a altor servitori ai bisericilor, acolo unde bisericile nu au venituri proprii îndestulătore.” (art. 119 alin. 2 lit. m)
Se instituia astfel o nouă obligație legală cu caracter de principiu, respectiv salarizarea integrală a preoţilor şi a slujitorilor bisericeşti, aceștia fiind asimilați slujbaşilor comunali, cărora consiliul local trebuia să le asigure veniturile, precum și întreținerea bisericilor din comună. Întrucât salariile şi celelalte sume care se alocau trebuia să fie acoperite din bugetul comunal, deşi veniturile averilor mânăstireşti fuseseră direcţionate către bugetul de stat, foarte rare au fost situaţiile în care preoţii să fie prinşi, într-adevăr, cu un salariu în bugetul local, precum şi mai rare au fost acelea în care comuna să plătească pentru repararea locaşurilor de cult sau alte cheltuieli legate de normala desfăşurare a activităţilor religioase. Această situaţie negativă nu a anulat însă principiul şi, de-a lungul timpului, alte legi au venit spre a îmbunătăţi acest sistem. Spre exemplu, după Cuza, un alt act normativ privitor la salarizarea clerului a fost Legea clerului de mir şi a seminariilor de la 1893, care a mutat sarcina salarizării preoţilor de la comune la bugetul de stat, unde a rămas până în prezent.
Cronologic, următorul act normativ din timpul lui Cuza ce prevedea măsuri menite a veni în sprijinul unităților de cult a fost Legea pentru reglementarea proprietății rurale din 14/26 august 1864, care, mergând pe cadrul legal deja existent înaintea unirii principatelor, ce obliga proprietarii de moşii să acorde o suprafaţă de teren pentru ca, din veniturile ei, să se întreţină preotul şi slujitorii bisericeşti, a prevăzut indirect să se dea bisericilor un lot de pământ cultivabil (17 pogoane în Ţara Românească şi 8 fălci şi jumătate în Moldova), aşa numita sesie parohială. Această împroprietărire a bisericilor de mir s-a realizat cu precădere din fostele proprietăţi ale mânăstirilor. Până astăzi, în cea mai mare parte, sesiile parohiale din Vechiul Regat constituie ultimele fărâme din marile moşii bisericeşti de până la secularizare.
Aceste suprafeţe asigurau însă venituri nu foarte importante, astfel încât, 60 de ani mai târziu, analizând situaţia cultelor din România reîntregită, A. Lapedatu, ministrul cultelor, preciza că se pot întreţine integral din mijloace proprii 2% dintre parohiile ortodoxe ardelene, 3% dintre cele din Regat, unde operase această împroprietărire, 5% dintre parohiile greco-catolice, 21% dintre cele maghiare unitariene, 23% dintre cele maghiare reformate, 53% maghiare catolice şi 85% dintre parohiile luterane . Se constată discrepanţa dintre proprietăţile celorlalte culte şi cele ale Bisericii Ortodoxe care ajunsese şi în vechiul Regat să se afle în aceeaşi dificilă situaţie financiară ca şi în Ardeal, unde aceasta suportase aproape 1000 de ani de discriminare și umilire.
Analizând situaţia din prezent, constatăm că acest drept al bisericilor rurale de a folosi ca proprietar suprafeţele agricole primite de la Stat pentru a se întreţine, drept reafirmat şi cu ocazia reformei agrare din 1923, tinde să devină o speranță ca urmare a modului în care au fost concepute și aplicate legile fondului funciar după căderea regimului comunist. Astfel, dacă Alexandru Ioan Cuza a creat cadrul legal pentru împroprietărirea cu 8,5 ha a bisericilor parohiale, Legea nr. 18/1991 a fondului funciar a limitat suprafeţele care pot fi retrocedate parohiilor la 5 ha, cel mai adesea diferenţa de proprietate nemaiputând fi obţinută nici după modificările legislative 1997, 2000 şi 2005, răul fiind deja produs.
Totuşi, prin acordarea în folosinţă gratuită de către Stat a unor clădiri şi terenuri necesare dezvoltării misiunii Bisericii în societate, după căderea regimului comunist, şi crearea cadrului legal, în anul 2007, pentru transmiterea acestora în proprietate, putem aprecia că şi acest element al colaborării Stat-Biserică este viu şi aplicabil şi în prezent.
Al treilea act normativ al domnitorului Alexandru Ioan Cuza asupra căruia ne vom opri este Legea pentru reglementarea schimei monahicești din 6/18 decembrie 1864, care a stabilit că „pentru întreţinerea călugărilor şi călugăriţelor, Ministerul Cultelor prevede în buget sume anuale pe numărul lor” (art. VI). „Aceste sume nu sunt personal liberate pe indivizi, ci puse la comuna îndestulare a monastirei.” (art. VII teza I)
După cum se observă, în situația personalului monahal veniturile erau asigurate de la bugetul de stat, întrucât şi organizarea monahismului a fost reglementată în timpul lui Cuza după un sistem deosebit de centralist, primirea în monahism putând avea loc numai în anumite situaţii precis determinate şi cu aprobarea Sfântului Sinod şi a Ministerului Cultelor, anticipând astfel unele prevederi ale Decretului comunist nr. 410/1959.
În cazul monahilor nu mai era vorba despre un salariu, ci despre cheltuielile de întreţinere ale acestora, aşa numitul nutrimentum, întrucât, urmare secularizării, mânăstirilor le-a rămas în proprietate doar vatra mânăstirii, ale cărei venituri nu permiteau asigurarea hranei obştii, a hainelor necesare şi nici asigurarea lemnelor de foc.
Concluzionând, putem spune că Unirea de la 1859 nu a adus Bisericii doar unitatea sa în jurul Sfântului Sinod, care a fost instituit prin lege în perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza (3 decembrie 1864), ci şi direcţiile fundamentale ale sprijinului Statului către Biserică, urmare preluării averilor bisericeşti de către Stat.
(Articolul a fost scris de părintele Ionuţ-Gabriel Corduneanu și publicat în volum în anul 2009, la 150 de ani de la Unirea din 1859)
O inițiativă pentru misiune ortodoxă născută în 2013.
Puteți să ajutați lucrarea noastră folosind pagina noastră Patreon. (https://www.patreon.com/avereabisericii)
Vă mulțumim!
