Aproape toată viață pământească, dar mai ales în perioada celor trei ani și jumătate cât a predicat în lume cuvântul Evangheliei Sale, Mântuitorul Hristos a avut două feluri de ascultători: o mare mulțime, sinceră, care îi sorbea cuvintele cu uimire, cu bucurie, cu multă dragoste, și o altă ceată, cu mult mai mică, făcută din cărturari și farisei, care Îl pândeau pretutindeni și îi puneau fel de fel de întrebări, întinzându-I felurite curse, că să-L poată prinde în cuvânt.
În ura lor asupra blândului Mântuitor, L-ar fi ucis cu mult mai devreme, dacă nu s-ar fi temut de poporul care-L urma și-L iubea. La răutatea și vicleniile lor, Iisus le răspundea adeseori cu bunătate și cu o logică mai mult decât firească, iar uneori îi mustra cu mare asprime, reducându-i pe toți la tăcere – dar această tăcere acoperită cu rușine era încărcată cu o ură și mai aprigă împotriva Lui. O astfel de situație ne este înfățișată și în pericopa Evangheliei care ni s-a citit astăzi.
Frați creștini, iată cât de mult s-a bucurat biata femeie, că după 18 ani de suferință, fiind ea încovoiată că un belciug spre pământ, acum, fără să se aștepte, este chemată din mijlocul mulțimii de către Iisus și vindecată deplin prin cuvintele: „Femeie, ești dezlegată de neputință ta”. Cât de mult s-a bucurat poporul de această vindecare rapidă și deplină, săvârșită sub ochii lui!
Dar, în același timp, câtă răutate clocotea în inima șefului sinagogii care, „maniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbătă, s-a întors către mulțime și a zis: «Șase zile sunt în care se cuvine a lucra. Venind deci în aceste zile, vindecați-vă, dar nu în ziua sâmbetei»”.
Din cuvintele lui ne putem da seama că nu râvna pentru Lege și pentru păzirea sâmbetei îl umplea de mânie pe acest șef al sinagogii, ci invidia și ura pe care le avea față de Iisus care prin cuvintele și faptele Sale uimitoare atrăgea asupra Sa prețuirea și admirația mulțimilor. Iisus care știa și vedea toată răutatea din inima mai-marelui sinagogii, îl mustra cu un cuvânt foarte greu zicându-i: ,,fățarnice!” Și îl lămurește de ce este fățarnic, spunându-i că „dacă voi, în zi de sâmbătă, dezlegați boul sau asinul de la iesle și-l duceți să-l adăpați, și nu socotiți că prin această încălcați sâmbăta, cu atât mai mult se cuvenea să fie dezlegată această femeie care de 18 ani fusese legată de satan și care este și ea o fiica a lui Avraam, adică o femeie credincioasă, din neamul vostru”.
Deci dacă în mod firesc faceți bine unui animal în zi de sâmbătă, și nu socotiți o încălcare a Legii, cu atât mai mult se cuvine să faceți bine unei ființe omenești în grea suferință, cum era acea biata femeie. Iisus, însă, știa că aparență râvna pentru respectarea sâmbetei era numai un pretext. Indirect, mai-marele sinagogii își manifestă, într-o formă acoperită, ura pe care o avea împotriva Celui ce săvârșise minunea. Fățărnicia lui constă în faptul că una spunea și altă gândea: în vorba arată râvnă și în inimă purta ură.
„Fățărnicia este o luptă piezișă împotriva adevărului”
Frați creștini, această confruntare între adevăr și minciună, între sinceritate și fățărnicie s-a întâmplat acum aproape două mii de ani, undeva, într-o zi de sâmbătă, într-o sinagogă din Nazaret sau din Capernaum – precum și în multe ocazii din vremea aceea. Dar fățărnicia care este o patimă și deci o boală a sufletului omenesc, este mai veche decât Noul Testament. Ea a fost și este prezentă în toată istoria neamului omenesc. În cele ce urmează, vreau să va spun câteva cuvinte despte fățărnicie și despre roadele ei, dăunătoare asupra sufletului omenesc și asupra familiei creștinești.
Fățărnicia sau ipocrizia, frați creștini, este o luptă piezișă împotriva adevărului și a sincerității. Patima sau păcatul fățărniciei, practicat din nefericire și de către foarte mulți dintre noi, este numită și „iscusința firească”. Dar această iscusință are ca rădăcină vicleșugul, iar că roade minciuna, înșelăciunea, șiretenia, necinstea, ținerea de minte a răului, clevetirea plină de ură, ascunsă și tăinuită, care suge și seacă sângele iubirii de aproapele, cum spune sfântul Ioan Scărarul. Cel care inspiră și întreține această stare de răutate lăuntrică, este însuși duhul cel rău și viclean, despre care Mântuitorul ne-a spus că „diavolul, de la început a fost ucigaș de oameni, și dușman al adevărului. Când grăiește minciună, grăiește din ale sale, căci este mincinos și tatăl minciunii“.
Dumnezeu, în iubirea Sa de oameni, voiește ca purtările oamenilor să fie cinstite, mintea lor curată, sufletul lor sfânt. De aceea ne poruncește, zicând: „Cuvântul vostru să fie da ce este da, și nu ceea ce este nu” și adaugă: „Ceea ce este mai mult decât aceasta, de la cel viclean este”. Iar dacă una zici și alta faci, atunci cazi în păcatul fățărniciei, devenind mincinos, viclean, înșelător și vătămător.
Învățătorul cel dintâi al fățărniciei, așa cum ne spune sfânta Scriptură, este diavolul. Ei s-a prefăcut cel dintâi, luând chipul șarpelui, precum se preface fățarnicul în chip de binevoitor și de prieten, iar apoi mințind și amăgind. Când ești de față, te privește cu zâmbet plăcut, lingușitor, îți spune vorbe dulci, îți laudă calități pe care poate nici nu le ai. Iar când ai plecat de lângă dânsul, fățarnicul, care este și un iscusit bârfitor, se întoarce către ceilalți, scoate din visteria inimii sale cele rele, și începe să te picteze în cele mai posomorâte culori. Peste acest portret al batjocurii mai adaugă și câteva înjurături și te dă, cu plăcere, duhului celui necurat.
Astfel de clevetiri și de bârfeli au loc foarte adesea, peste tot unde se adună oamenii, bărbați și femei, ca prin muncă lor cinstită să-și câștige pâinea cea de toate zilele. Astfel de preocupări, paralele cu muncă, nu ne sunt de folos și nu ne ajută la nimic bun, în schimb ne încărcăm de păcate străine, ne amărâm propria noastră viață și se stinge în noi avântul pentru cele bune, seacă izvorul dragostei și al respectului pentru aproapele nostru care este orice ființă omenească. Mântuitorul ne spune undeva că „unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor”.
„Iuda a atins cea mai înaltă culme a fățărniciei”
Fățărnicia stinge, așadar, dragostea dintre oameni și aprinde neîncrederea și ura. Astfel, prietenii se îndoiesc de prietenia arătată de prietenii lor; fratele nu se mai încrede în fratele său; tatăl are bănuieli asupra fiului sau, iar fiul asupra tatălui sau. Bărbatul se teme de cinstea pe care i-o făgăduiește femeia, iar femeia se îndoiește de curăția bărbatului său și unde stăpânește bănuiala, teamă și neîncrederea, de acolo fuge dragostea și apropierea sufletească dintre oameni și dispare bună înțelegere din familii și dintre prieteni.
Dar pe lângă aceste forme ale fățărniciei care seamănă neîncrederea între oameni, mai sunt și alte forme ale fățărniciei. Așa este o fățărnicie a faptei bune și anume, când faci o milostenie către un necăjit, dar n-o faci din toată inima și pe cât se poate de discret, ci o faci mai ales că să fii văzut de alții și lăudat de ei. Când te rogi, când postești, de asemenea se poate amesteca și fățărnicia; dacă aceste fapte bune, creștinești, le faci numai de ochii lumii, ele își pierd valoarea lor duhovnicească. Mântuitorul a mustrat cu multă amărăciune acest păcat al fățărniciei, mai ales în acele cumplite „vaiuri” adresate cărturarilor și fariseilor din vremea sa și dintotdeauna, zicându-le: „Vai vouă, cărturari și farisei fățarnici, că voi curățiți partea cea din afară a paharului și a blidului, iar înlăuntru sunt pline de răpire și de lăcomie”. Și le înșiră, pe rând, toate abaterile lor de la faptele cele cu adevărat bune, cinste, milă, dreptate și credința curată.
„Fariseu orb”, continuă Domnul, „curăță mai întâi partea cea dinlăuntru a paharului și a blidului, că să fie curată și cea din afară.
Dar dintre toți fățarnicii lumii, Iuda Iscarioteanul a atins cea mai înaltă culme. Pentru că în mintea lui cugeta și pregătea vânzarea Domnului cu cei treizeci de arginți, iar cu vorbele se arăta prietenos. Inima lui dorea argintul, iar limba lui grăia despre iubirea de săraci. După înfățișare se arăta prieten al lui Hristos, pentru că nu s-a sfiit să-L sărute, iar după fapte era un trădător. După chipul cel din afară, era ucenic al lui Iisus Hristos, iar după cel dinlăuntru, era iubitor de arginți, trădător și fur, plin de tot vicleșugul, de toată fățărnicia și de toată răutatea. Din nefericire, mulți dintre semenii noștri urmează, în diferite chipuri, pilda lui Iuda, urâtă și de Dumnezeu, și de oamenii cei cu inimi curate, de oameni dornici de pace și de bună conviețuire în lumea aceasta.
Frați creștini, am amintit de fățărnicie că de o boală gravă a sufletelor noastre, cu gândul și cu dorința de a ne păzi cu toții de otravă ei. Ca încheiere la cele spuse până acum, adaug sfatul sfântului apostol Petru, din prima lui scrisoare sobornicească, în care ne îndeamnă zicând așa:
„Lepădând, deci, fraților, toată răutatea și tot vicleșugul și fățărniciile și pizmele și toate clevetirile, ca niște prunci de curând născuți, să dorim laptele cel duhovnicesc și neprefăcut, ca prin el să creștem: spre mântuire (…). Dați tuturor cinste, iubiți frăția, temeți-vă de Dumnezeu și slujiți-I cu dragoste, prin toată fapta cea bună. Și „dacă chemați Tată pe cel ce judecă cu nepărtinire, după lucrul fiecăruia, petreceți în bună cuviință toate zilele vremelniciei voastre”.
Părintele Sofian, Editura Bizantină
O inițiativă pentru misiune ortodoxă născută în 2013.
Puteți să ajutați lucrarea noastră folosind pagina noastră Patreon. (https://www.patreon.com/avereabisericii)
Vă mulțumim!
