Iubeşte pe aproapele ca pe ține însuți. Mi-a fost dat să înțeleg această porunca sub formă unui arbore, cosmic, gigantic, a cărui rădăcina este Adam. Eu nu sunt decât o frunzuliţa pe una din ramurile acestui arbore. Dar acest arbore nu-mi este străin; este temelia mea. Îi aparţîn. A te ruga pentru lumea întreagă, înseamnă a te ruga pentru acest arbore în totalitatea lui, cu miliardele sale de frunze.
Să-L urmezi pe Hristos înseamnă să te deschizi conştiinţei Lui, Care poartă în El întreagă lume, arborele în totalitatea să fără a omite vreo frunză. Dacă vom dobândi această conştiinţa, ne vom ruga pentru toţi ca pentru noi înșine.
Dacă Hristos ia chip în noi, devenim purtători ai lui Dumnezeu și a întregii umanităţi, iar Eul nostru va fi chipul Absolutului. La dimensiuni reduse, poate deveni, într-adevăr, chipul Absolutului. În mod personal ne plângem păcatele, dar patimile noastre sunt tot aceleaşi care stăpânesc lumea. Astfel, ceea ce trăim nu este diferit de viață cosmică. Puţin câte puţin, în mod normal, începem să trăim starea noastră că o oglindire a stării umanităţii întregi. Începem să ne trăim viață într-un libertinaj general, sub privirile lui Dumnezeu. Prin pocăinţa noastră, nu trăim doar o drama personală, ci trăim în noi înșine tragedia umanităţii întregi, drama istoriei sale de la începutul veacurilor.
În Hristos, conştiinţa se eliberează, viață noastră devine nelimitată. În porunca iubeşte pe aproapele tău ca pe ține însuți, trebuie să înțelegem ca pe ține însuți în felul următor: în orice om, în întregul Adam, mă recunosc pe mine.
„Împărăţia lui Dumnezeu, scrie Sfântul Siluan, înseamnă a purta în inima noastră universul întreg și pe însuşi Dumnezeu, Creatorul lui”. Când va rugaţi, rugați-va pentru toţi și pentru fiecare în parte. Și adăugaţi: „Pentru rugăciunile lor, miluiește-mă și pe mine”. Astfel, în mod treptat, conştiinţa voastră se va elibera de patimi.
Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Da, este greu. Da, este dureros. Dar frumuseţea morală a lui Hristos ne aduce în acea stare în care suntem gata să suportăm toate încercările, cu condiţia să fim înălțați în Duhul Sau. Nu avem altceva de ales.
Hristos și-a dat viață divină celor creaţi după chipul Sau, dar ca răspuns, n-a primit decât ura. Astăzi, după două milenii de viață creştina, ce vedem? Lumea contemporană se îndepărtează din ce în ce mai mult de Hristos, de viață veşnică. Întunecimile adânci ale patimilor păcătoase, ura, stăpânirea, războaiele de orice fel, formează existența noastră pământeasca. În aceste condiţii, Hristos dăruieşte, celor care se hotărăsc să-I urmeze, această porunca: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri! De ce se teme lumea de un astfel de Dumnezeu? Putem să găsim un principiu mai bun decât acesta: binecuvântaţi pe cei ce va blestemă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri?
Nu putem iubi fără să suferim. Cea mai mare durere este să iubim până la sfârşit. Hristos atât de mult a iubit lumea, încât S-a dat morţii pe cruce. La fel și sfinţii. Câştigăm Raiul sau îl pierdem și ajungem în iad, în măsura în care acceptăm sau refuzăm crucea rânduită de Hristos. Rugăciunea pentru lume este rodul unei suferinţe extrem de adânci și vii.
Să-L urmăm pe Hristos urcând pe Golgota. Această înălțare nu este altă decât lupta dusă de Hristos, în dragostea Lui pentru lumea întreagă. Când lupta se da numai pe un singur plan, al lumii și al patimilor, oamenii slăbesc, se epuizează și îmbătrânesc foarte repede. În schimb, când suferinţele ne vin din lupta împotriva patimilor, în Duhul lui Hristos, oamenii renasc.
Nimic nu este mai dureros în această lume, decât a te lupta să dobândeşti dragostea lui Hristos. Este o lupta de dimensiuni cosmice.
Cum să ne îndreptăm spre Dumnezeu? Când tindem spre acest scop unic, totul devine izvor de suferinţa, de dureri. Dar să ne ducem crucea în tăcere.
Acesta este paradoxul vieţii creşține: să alegem suferinţa lui Hristos pentru lume, încât să avem sentimentul că suntem mai apropiaţi de El și de viață veşnica.
Când ne hotărâm să-L urmăm pe Hristos, fiecare zi din viață noastră devine o zi de suferinţa, de lacrimi, de dureri. Uneori, apare această întrebare: „Doamne, de ce ne-ai creat astfel, încât să suferim atâtea dureri?”. Nu reuşim să înțelegem că această suferinţă este calea mântuirii.
Suntem creaţi după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Când raportăm realitatea vieţii zilnice la această revelaţie divină, cădem în deznădejde. De ce este atât de greu să trăim creşțineşte aici și acum? Pentru că este vorba de viață divină și veşnică. Pentru noi, care suntem creaţi din nimic, ce relaţie este între nimicnicia noastră, sărăcia noastră și această aspiraţie atât de înalta, infinită.
Sfântul Sofronie, „Din viaţă şi din Duh”, Editura Reîntregirea
O inițiativă pentru misiune ortodoxă născută în 2013.
Puteți să ajutați lucrarea noastră folosind pagina noastră Patreon. (https://www.patreon.com/avereabisericii)
Vă mulțumim!
