Pr Patriciu Vlaicu – „Suntem o mână de credincioși, dar mâna în care suntem ținuți este a lui Dumnezeu”

Cuvânt al părintelui Patriciu Vlaicu de la parohia românească Sfântul Nicolae din Bruxelles, după Referendumul pentru familie

Suntem o mână de credincioși, dar mâna în care suntem ținuți este a lui Dumnezeu!… Cred în puterea de detoxifiere pe care o are discernământul vieții în Hristos. Cred în Biserică! Parcă ne-au căzut în cap porțile Sodomei ( parcă „parcă”-ul e in plus) dar nu mă îndoiesc de cuvântul Scripturii și nu pot fi pesimist!

Unii s-ar mulțumi să spună că BISERICA-I DE VINĂ, și afirmă cu un aer de normalitate: „și eu sunt ortodox dar….” arătând apoi culpabilizator spre instituție.

Noi nu ne putem îndoi de faptul că BISERICA-I ȘI DIVINĂ ! Au fost periodic astfel de cutremure și vremuri grele și creștinii au învățat mai multe din suferințe decât din gloria efemeră.

Mă întrebam zilele trecute câți suntem credincioși. Acum am văzut că suntem câțiva. Suntem o mână de credincioși, dar mâna în care suntem ținuți este a lui Dumnezeu!

Referendumul a evidențiat un nucleu eclezial activ. Acesta este aluatul care dospește frământătura, și trebuie să înțelegem că el nu are vocația de a fi majoritar, așa cum gustul de drojdie din pâine nu face onoare brutarului. Atâți câți suntem trebuie să trăim adevărul și onestitatea, astfel încât cei care sunt membri pasivi ai Bisericii ( da, din păcate este majoritară apartenența asumată din Paști în Paști), să poată primi un impuls de dinamică a vieții creștine.

Este evident că de data aceasta aluatul nu a dospit frământătura. Probabil că frământătura a fost prea mult „ținută la rece” de imobilismul provocat de confortul bisericilor de proximitate și de vântul statisticilor în care suntem prezentați puternici și majoritari!

Credeam și eu că este mai multă lume care înțelege semnalul de alarmă tras de inițiativa populară și de Biserică. Din păcate a fost un zgomot asurzitor, sirenele au urlat din toate părțile dar lumea nu le-a luat în serios. Oamenii s-au obișnuit cu sunetul exercițiilor de pregătire pentru vremuri grele, și acum când chiar a fost vorba o rafală uriașă care prevestește furtuna cea mare, lumea-și vede liniștită de treburile așa-zis mai importante.

Parcă-mi vuiesc încă în urechi întrebările puse de comentatorii și analiștii profesioniști: „Acesta este cel mai important lucru pentru români, să modifice Constituția?” „Nu mai este nimic altceva de făcut ?”

Cu gândul la lucruri mai importante: autostrăzi, spitale, școli, pe care le visează de 28 de ani în somnul indus prin dozele electorale administrate din patru în patru ani, poporul a stat liniștită în casă, moțăind în fața televizoarelor prin care se perpelesc încet dar sigur mințile învârtite pe o parte și pe alta de comunicatori validați pentru abilitățile lor de formatori de opinie.

Eu am învățat multe din acest moment istoric. Nu-mi vine să vorbesc despre toate cele pricepute pentru că am citit multe despre unul foarte inteligent și curios care abia așteaptă să vadă ce am priceput astfel încât să găsească anestezicul potrivit.

Cred că tot ce înțelegem ar trebui să ne ducă de fapt la concluzia că trebuie să fim mai serioși. Este evident că e nevoie să fim fiecare dintre noi mărturie acolo unde ne trăim viața, să nu justificăm jumătățile de adevăr, complicitățile, comoditatea statornicirii în vechile metehne.

În rest, fiecare să se întrebe în inima lui ce poate face el însuși pentru a ieși din moțăiala aceasta care naște monștri!