Mă tot chinui cu niște pui de turcaleți care vin de trei ori pe zi cu colinda, de vreo câteva zile. Își schimbă căciulile între ei, pun o mască murdară, ca să nu-i recunosc. Le dau dulciuri. Înfulecă bucuroși.
Deja a treia oară pe ziua de azi, vin iarăși. Cântă indescifrabil ceva lălăit și lălâi.
E foarte frig afară. Ies exasperat. „Iară ați venit?? Gata, hai că nu mai am bunătăți.” Totuși le dau iar.
Un copilaș oacheș cu gura plină zice: – Tu ce treabă ai?
Zic: eu sunt preot.
– Ahaaa, omul lu Dumnezeu? (Superb spus).
– Da, zic.
– Și tu, dacă îî ceri lui Dumnezeu de mai multe ori, îți dă?
– Da, la nesfârșit, zic eu.
– Așa și noi, oricum nu ne primește nimeni, de aia venim de mai multe ori.
Am tăcut.
Nu mai era nimic de spus.
Un text de părintele Ioan Istrati
O inițiativă pentru misiune ortodoxă născută în 2013.
Puteți să ajutați lucrarea noastră folosind pagina noastră Patreon. (https://www.patreon.com/avereabisericii)
Vă mulțumim!
