„La mulți ani!” este urarea cel mai des auzită, însă, vedeți Dvs, nu știm noi de mai sunt mulți sau puțini.
Anii noștri sunt doar în mâinile lui Dumnezeu! Cine știe, dintre noi, ce se va petrece cu fiecare? Pentru unii, poate acesta va fi un an greu, cu suferință, pentru alții, poate fi ultimul, așa cum 2019 poate fi pentru unii oameni un an grozav, în sănătate, bucurie și prosperitate. Cine știe cum și unde ne este echilibrul? Parcă nici nu știm ce să-i cerem Domnului…Ne spun Părinții însă, că “proba de foc”, atunci când vorbești cu Dumnezeu este să pui lucrurile pe care I le ceri, pe care le dorești, înaintea morții și vei afla astfel dacă lucrul acela este de la Domnul sau nu: ce trece dincolo de moarte, ce te însoțeste dincolo de moarte, Dumnezeu binecuvântează, ce nu trece, ci rămâne pe marginea mormântului, este un lucru de prisos, ce nu-ți folosește nici ție, nici altuia, un lucru ce nu va conta pentru viață și pentru mântuire.
Singurul lucru cert pe care îl știm cu fiecare Revelion este că a mai trecut un an din viața noastră. Cu fiecare zi ce trece, cu fiecare week-end, cu fiecare lună și an ce a trecut suntem mai aproape de moarte, iar timpul ce se scurge este ceea ce Domnul ne-a lăsat, ne-a dăruit, ca noi să răspundem chemării Lui. Pentru un om care nu răspunde chemării lui Dumnezeu, timpul înseamnă doar apropiere de moarte, dar pentru un om care permanent trece printr-un act de trezvie, realizând de la zi la zi că fără Dumnezeu nimic nu se poate, timpul trece spre Înviere. Aceasta este credința Bisericii: “Cel ce nu se împărtășeste, nu are viață în el!”. Un om care nu tânjește, care nu lucrează săptămâna cu gândul la împărtășirea cu Dumnezeu, este un om care se pregătește să moară, dacă nu cumva a și murit(sufletește), în viață fiind.
Sf. Ioan Casian a scris o culegere de reportaje(discuții cu pustnicii) pe care le-a făcut în sec. al IV-lea, în Sahara de Nord și întrebându-i o dată cum trăiesc, aceștia
i-au răspuns că toată săptămâna trăiesc în singurătate, în inima deșertului, purtând un război permanent cu demonul și cu patimile lor, iar sâmbăta și duminica se apropie de chiriacon(biserica din mijlocul unei comunități de pustnici), unde se împărtășesc cu Dumnezeu, căpătând astfel putere pentru următoarea săptămână.
Putem, așadar, irosi timpul sau îl putem investi în Dumnezeu, pentru ca moartea să nu mai reprezinte un obstacol, o spaimă, ci poarta care ne duce în veșnicia Lui. Timpul înseamnă mișcare…a omului spre Dumnezeu și a Domnului spre om. Mișcarea lui Dumnezeu către noi este Iubirea pe care El o varsă peste noi. El spune: “Eu stau la ușă și bat…”, vine spre noi, iar dacă noi Îl primim, atunci unirea cu Dumnezeu, sensul existenței noastre se împlinește.
De multe ori inima mea se întristează pentru că văd oameni care “se împiedică” în judecăți și micimi omenești, care n-au învățat nici până la vârsta maturității și a înțelepciunii că tot omul este păcătos și că e total nefolositor sufletului lor să cântărească oamenii, faptele lor, după judecățile lor omenești. Ce știm noi despre “războiul” omului cu Dumnezeu, despre lupta sa, despre zbaterea lui? De ce să ne așezăm noi între omul acela și Dumnezeu, judecând și condamnând? Nu știm noi ce se află în sufletul fiecărui om de lângă noi, chiar dacă faptele acestea ne pot părea reprobabile. Nu știm noi căința din inima lui și dorința lui de îndreptare. Acestea doar Domnul le cunoaște.
Marea noastră lipsă este că nu răspundem iubirii lui Dumnezeu, ci doar trăim în închipuirile noastre. Sfântul Evanghelist Matei ne dă însă soluția, spunând: “Nu veți intra în împărăția lui Dumnezeu, până nu veți fi precum copiii, curați cu inima.” Când vă apropiați de o biserică, de o comunitate parohială, nu stați să cântăriți toată ziua oamenii din jur, nu acesta este rostul viețuirii împreună, să fii cu ochii pe celălat, să-l judeci și condamni, ci să-l rabzi, să-l ajuți și să-l iubești, să te faci tuturor toate-după cum Pavel ne spune- pentru a-i câștiga spre Hristos.
Dumnezeu e ca o mamă! Ați văzut cum o mamă (om matur, adult, poate și cu vreo trei, patru diplome în buzunar) se apleacă asupra copilului ei și dă în mintea lui? Ați văzut cum se joacă o mamă cu pruncul ei? De ce? Din iubire pentru el! Din iubire pentru el se coboară la nivelul lui de înțelegere, într-o pedagogie totală, pentru a-l învăța, prin joacă, să trăiască și să biruiască în viață. Așa face și Domnul cu noi. Dă în mintea noastră, ne împlinește cele mai mărunte dorințe, doar pentru a ne arăta cât de mult ne iubește.
Încercați să intrați în noima Iubirii Lui și să iradiați în jur acestă Iubire! Nu lăsați inimile Dvs să înghețe! Trăiți biruitor, biruind moartea, împărtășindu-vă cu Hristos la fiecare Liturghie!
O inițiativă pentru misiune ortodoxă născută în 2013.
Puteți să ajutați lucrarea noastră folosind pagina noastră Patreon. (https://www.patreon.com/avereabisericii)
Vă mulțumim!
