Episodul 1. La market (se-ntâmpla ieri)
Mă apuc să fac un borș. Am luat zilele trecute multă verdeață de la piață, lobodă și ștevie din plin și îmi dă prin minte că îi bucur pe ai casei dacă fac un borș – preparat de bază în casă. Mă apuc să curăț rădăcinoasele: mă oftic că păstârnacul s-a cam înmuiat, porționez țelina uriașă în câteva bucăți și dau să mă duc după morcov. Morcovul? Nicăieri. Nu mai e. L-am dat gata ieri. Și ce altceva îmi rămâne de făcut dacă nu un drum până la market-ul de la bloc. Au morcovi faini aici, românești.
Trag pe mine ce apuc, mă echipez cu toate cele necesare, iau hârtia după mine să nu cumva să supăr organul și în câteva minute sunt la destinație. Pentru prima dată, aici în cartier, coadă la market. Mă pun frumos la rând, între bătrânii care își fac grăbiți cumpărăturile, între orele legale. Prima persoană iese cu greu, iar cine intră la ieșirea ei, merge la fel de greu. Bătrâni, dragii de ei. Eu în genere n-am răbdare la cozi, însă în momentele astea îmi impun cu toată puterea să mă adun și să rabd.
Vine și rândul meu, însă când să iasă nenea din interior, se poticnește; se oprește la ieșire, își pune cumpărăturile cu tot cu coș pe măsuța specială și începe foarte lent și tremurând să le îndese în plasele aduse de acasă. Abia trage aer în piept cu masca pe față, iar privirea lui îți înmoaie toți rărunchii. E bătrân și bolnav și nu trebuie să fii medic să îți dai seama. Primul impuls – să sar să-l ajut, cum ar proceda orice om normal. Apoi ca trăznită de fulger încep să îmi spun:
„Vezi că dacă intri, sunteți mai mult de 5 in magazin și le faci probleme angajaților. În plus, cum rămâne cu distanța socială? Pui mâna pe plasa omului, pe produsele omului, pe om poate, din greșeală? Ce să fac, Doamne, oare?”
Nu rabd situația, iar figura schimonosită a bătrânului pur și simplu mă copleșește. Șoptesc (parcă să nu mă audă nimeni, ca la un complot):
-Vă ajut?
-Mulțumesc, domnișoară, dar n-avem voie. Stați acolo liniștită, să nu luați amendă.
-Nu e nimeni aici să mă amendeze și prea puțin îmi pasă. Vă ajut?
-Domnișoară, stați liniștită. Azi mă ajutați dumneavoastră, însă de mâine ce fac? Tot singur trebuie să mă descurc, așa că o iau ca pe un exercițiu. Râde. Oftează apoi adânc, că nu mai poate respira.
-Vă ajut și mâine. Vă las numărul meu și mă sunați și vă fac eu cumpărăturile. Avem voie. Completez hârtia corespunzător și suntem acoperiți.
-Domnișoară…
-Vă rog eu.
-Lăsați că mă descurc, nu vreau să fiu povara nimănui. Îmi face bine să ies un pic din casă, oricum. Departe de televizor, domnișoară.
-Nu mă opun, aveți dreptate. Însă mă găsiți acolo (îi arăt scara, blocul și toate cele), la apartamentul 4. Sunați oricând, vă ajut cu orice. Asta dacă nu doriți să vă las telefonul.
-Vă caut dacă am nevoie, domnișoară. Mulțumesc. Sunteți drăguță.
-Dacă eram drăguță puneam mâna să vă ajut fără să vă întreb…
-Riscați, domnișoară.
-Ce să risc? Nu-mi cumpără nimeni libertatea cu bani.
-Bătrânul pare că își amintește ceva de demult, iese cu greu, coboară scările și presupun că îmi zâmbește (nu văd de mască).
-Sănătate, țip înspre el și intru grăbită să îmi iau morcovii.
Și încă mai credem că nimeni nu ne manipulează și programează. Și că noi nu facem jocurile nimănui. Le facem, mai mult sau mai puțin, care cum poate; care după cum rezistă la presiunile continue și la frică. Ce om să fii, cu toate legile pământului, să nu pui mâna să ajuți un bătrân care abia își mișcă trupul, îngreunat de bagaje? Omul lor. Omul-robot.
Și dacă ne vor porunci să îi ucidem pe cei bolnavi, vom face asta, în spiritul legii?
Cu durere,
Hetti Adriana Benedek
Întâmplarea s-a petrecut în Brașov săptămâna ce tocmai a trecut și este povestită de Adriana Benedek. O distribuim pentru că este ca o gând cu lumină în aceste vremuri tulburi. Să avem grijă de bătrânii noștri, să nu ne izolăm de ei.
O inițiativă pentru misiune ortodoxă născută în 2013.
Puteți să ajutați lucrarea noastră folosind pagina noastră Patreon. (https://www.patreon.com/avereabisericii)
Vă mulțumim!
