Zilele acestea am „navigat” prin mai multe monografii istorice legate de situația mănăstirilor românești după secularizarea din 1863. Și văzând mobilizarea celor de la ASUR spre aniversarea momentului, am considerat că este de cuviință să punctez ce a însemnat acest moment în evoluția bisericii ortodoxe.
Bun, ne întoarcem cu 154 de ani în urmă, în decembrie 1863 când Legea secularizării era votată în Parlament…
1. Secularizarea românească – stilul iluminist-francez
Inițial a fost în discuție secularizarea averilor mănăstirilor grecești, era o veche problemă despre care se tot discutase. Ulterior însă prin legea din decembrie 1863 deposedarea s-a extins și la mănăstirile românești. Motivația Guvernului a fost că le era teamă de a nu fi acuzați de discriminare. De cine mă întreb eu acum? Nu sună deloc plauzibil având în vedere faptul că practic se „luaseră la trântă” în acel moment, nici mai mult, nici mai puțin, decât cu Rusia care susținea intens partea greacă. De asemenea Patriarhia ecumenică era susținută de Turcia și implicit de Anglia.
Nu este greu să observi faptul că secularizarea s-a făcut după calapodul iluminist francez, adică după un calapod ateist în esență. Vechea ortodoxie bizantină nu făcea parte fundamental din noua viziune a societății și nu exista un pol conservator în rândul intelectualilor care să joace un rol defensiv.
Este de ajuns să cităm caracterizarea făcută de Caragiale spiritului liber-cugetător al vremii ca să înțelegem în ce sistem de referință s-a realizat secularizarea: „Noi suntem oameni moderni. Mătură-se dărâmăturile bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, pieţe vaste, pe cari, după cerinţele progresului, să se zidească oţeluri măreţe şi cluburi politice, teatre de varietăţi şi burse de comerţ! Şi nu care cumva să-ndrăznească a ridica glasul cineva! În cazul cel mai bun pentru dânsul ar fi un om ridicul. E destul că biserica e tolerată!” Da, Ion Luca Caragiale.
Cei doi politicieni care au venit cu proiectul de lege din decembrie au fost Dimitrie Bolintineanu și Mihail Kogălniceanu. „Toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân ale statului” suna primul său articol. Ambii erau școliți la Paris, erau francmasoni și tributari sistemului francez.
Astfel Biserica Ortodoxă Română a rămas lipsită abrupt de mijloacele de întreţinere. „Secularizarea a privat Biserica ortodoxă română de proprietățile ei, fără a exista temeiuri pentru această etatizare” (Florin Constantiniu). Articolul doi al Legii stipula că veniturile mănăstirilor mergeau la buget iar discriminarea era totală prin faptul că textul legii nu prevedea nici un fel de despăgubire pentru comunitățile monahale românești, doar pentru mănăstirile grecești.
„Vodă-Cuza… voia să desăvârşească opera începută de Al. Ghica şi Mihail Sturdza, a dezbrăcării de orice autonomie, putere şi autoritate a bisericii, surghiunită în regiuni pur spirituale care sunt, bisericeşte, vecine cu moartea…” (Nicolae Iorga).
Ortodoxia a rămas religia țăranului, „mulți, dar proști”, o moștenire a trecutului care nu își găsea loc în viitorul ce se dorea emancipat.
2. Politica formelor fără fond
Cum spuneam, junii politicieni doreau o reformare rapidă, romantică, a tânărului stat român. Evident inspirația venea din Occident unde se formase intelighenția din Iași și București. Cele două capitale aveau un pronunțat caracter cosmopolit astfel că putem spune că România avea două viteze: pe de o parte Marea Românie rurală, a comunităților țărănești unde cultura se forma din tradiția orală și legea pământului, placa de bază fiind ortodoxia, pe de altă parte România nouă formată pe filieră germană și franceză.
Mihai Eminescu numește această perioadă epoca formelor fără fond, „epoca de tranzițiune“ cuprinsă între 1848 și 1866. Se copia masiv formele instituționale din Europa de Vest în numele progresului (iată de unde începe progresismul autohton). „Domnia lui Cuza Vodă sta sub semnul nerăbdătoarei dorințe de a ajunge din urmă Occidentul” (Florin Constantiniu).
Eminescu era dimpotrivă pentru principiul continuității, pentru o evoluție treptată, calibrată la realitatea și voința locală. El nu vede în formele fără fond doar o simplă nepotrivire între instituțiile de tip occidental introduse la noi și fondul autohton, ci o falsificare brutală a profilului poporului român, o contradicție între aceste instituții și spiritul românesc. Prima noastră constituție, adoptată trei ani mai târziu, a fost de fapt cea belgiană ușor adaptată, în mare parte nepotrivită structurii noastre sociale (fapt recunoscut în corespondența regală a lui Carol I)
În concluzie, în acord cu ceea ce spune Mihai Eminescu, Legea secularizării în forma în care s-a realizat a fost o formă fără fond, un pat al lui Procust în care a fost așezată societatea românească.
3. Lucrarea Bisericii
Prin Regulamentul Organic din 1831 se prevăzuse ca mănăstirile închinate să contribuie cu un sfert din venituri la bugetul statului. Călugării greci obținuseră de două ori suspendarea cu zece ani pentru unele construcții și reparații. Mănăstirile românești însă au plătit regulat aceste îndatoriri.
Cert este că până la revoluția pașoptistă Biserica se întreținea singură și nu era dependentă de stat. Biserica Ortodoxă avea o tradiție îndelungată în ceea ce privește asistența socială, dar și educația și sistemul de sănătate. Prima „bolniţă” este atestată la schitul Jgheabul pe la 1310 iar primul spital public din ţara noastră a fost înfiinţat în 1619 de Mitropolitul Anastasie Crimca la Suceva.
Proprietăţile bisericii locale erau administrate de Casa Centrală a Bisericii. Veniturile erau folosite pentru reparații, construcții, salarii şi pentru partea socială. De aici erau finanțate școlile și salariile dascălilor iar majoritatea școlilor românești fuseseră construite pe terenuri din vecinătatea bisericilor, donate de către acestea.
Mănăstirile administrau bolnițe, azile, școli, tipografii, erau adevărate centre culturale. Prin secularizare acest sistem a fost desființat, preluat de către stat în numele unor idealuri ale modernității. Ei bine acest sistem funcționa în anumiți parametri, reușea să susțină o sumă de funcții sociale. Mi se pare strigător la cer să dărâmi ceva funcțional în loc să îl completezi sau perfecționezi. În anumiți termeni mi se pare că s-a întâmplat ceea ce am retrăit noi după revoluție cu privatizarea industriei, distrugerea cooperativelor agricole sau vânzarea flotei …
Tot corupția a fost cea care l-a silit și pe Cuza în final să semneze propria abdicare, sub amenințarea pistoalelor revoluționare.
4. Lovitura dată monahismului românesc
Secularizarea dar și măsurile politice ulterioare au desființat rânduiala monahismului românesc așa cum funcționase ea timp de secole. Astfel va fi introdus un regulament strict privind călugăria care asimila călugărul funcționarilor publici. Călugării sub vârsta prevăzută de lege erau excluși din comunitățile monahale, doar cei mai în vârstă fiind lăsați să slujească.
Prestigiul monahismului fusese distrus. Călugării erau marginalizați, fiind socotiți paraziți. În câțiva ani mănăstirile erau în paragină, ruinate, multe s-au desființat. Unele se vor transforma în biserici de mir asemenea mănăstirii Nucet dar vor renaște ulterior, altele vor dispărea pentru totdeauna. Erau conservate totuși câteva mănăstiri considerate monumente naţionale.
Alte mănăstiri au fost transformate în temniţe. Cel mai cunoscut exemplu este așezământul Văcăreşti (în 1864), cea mai mare mănăstire din România și din sud-estul Europei, o pierdere pentru patrimoniul românesc.
Și Sfântul Sinod fusese subordonat statului care impusese mecanisme de manipulare și numire a episcopilor. De fapt secularizarea a fost doar prima măsură dintr-o reformă ce a referit nu doar averile ci întreaga ortodoxie, după idei inspirate din revoluția laică franceză. O serie de legi au transformat preoții în slujbaşi ai statului.
5. Moștenirea mănăstirilor închinate
Cum spuneam în discuție au fost doar averile mănăstirilor „închinate”. Adică cele aflate sub ascultarea canonică a unor mănăstiri sau episcopi externi din Ierusalim, muntele Athos, Grecia și din Orientul creștin. Statul român dorea să tranșeze această problemă de mai multă vreme. Era vorba despre 35 din 69 de mănăstiri în Muntenia și 29 din 122 de mănăstiri în Moldova.
Domnitorii Ţărilor Române puseseră unele dintre ctitoriile lor sub ascultarea Patriarhiilor aflate sub otomani. Când se ridica o mănăstire în Moldova sau Muntenia, ea era înzestrată cu terenuri, păduri chiar hanuri. Regula lăsată de hrisoave rânduia ca bunurile acestea să asigure prioritar întreţinerea mănăstirii, apoi o parte era destinată finanțării şcolilor și azilelor ce funcționau pe lângă ele. Vorbim practic de primul sistem de sănătate și educație ce a funcționat la noi.
În actele de danie erau menționate de asemenea ajutoare pentru văduve, săraci, tinere familii. Și abia la urmă, o parte mergea la așezămintele din afara țării. Domnitorii români se comportau exact ca vechii bazilei ai imperiului apus în 1453 și înfiaseră practic întreaga ortodoxie de sub otomani. Multe așezăminte spirituale din Athos sau Orientul creştin au supraviețuit până astăzi datorită ajutoarelor moldovenești sau valahe, mărturie stând vechile pisanii și tablouri votive .
Legat de aceste așezăminte închinate existau și derapaje, unii administratori greci uitând de obligaţiile îndreptate spre folosul obştesc. De asemenea o seamă dintre aceste lăcaşuri locale necesitau reparații, fiind într-o stare deplorabilă. Călugării greci fuseseră păsuiți de impozitele către stat tocmai pentru reparația acestor mănăstiri deteriorate.
În plus contextul istoric devenise mai prielnic, erau de exemplu în Athos chinovii care nu mai aveau nevoie de susținere românească.
Părerea mea este că mult mai just era ca o comisie să analizeze cazurile extreme și unele așezăminte vitregite de istorie, din Antiohia (Siria) sau Ierusalim spre exemplu, să fie ajutate punctual. Totuși hrisoavele Mușatinilor și Basarabilor menționaseră expres acest aspect. Secularizarea din decembrie 1863 s-a făcut însă exhaustiv, fără discriminare.
6. Intruziunea în rânduielile bisericii
Secularizarea averilor a fost o etapă fundamentală dintr-o reformă mai amplă îndreptată din exterior asupra Bisericii Ortodoxe și implicit asupra societății românești. ”Legea călugăriei” din 1864 restrângea posibilitatea de a se călugări doar la cetățenii cu studii teologice. Restul laicilor nu puteau să intre în mănăstiri ca monahi decât după vârsta de 60 de ani în cazul bărbaților sau 50 de ani în cazul femeilor. În acest fel mănăstirile erau transformate în azile pentru pensionari, administrate de puținele cadre pregătite academic de la noi. Este de fapt decretul comunist din anul 1959 avant la lettre.
Cei ce nu s-au adaptat noilor legi și au îndrăznit să se opună au fost marginalizați social, excluși din zona administrativă. Este cazul bătrânului mitropolit Sofronie al Moldovei și Sucevei care este depus din funcție și închis la o mănăstire din Oltenia. Ulterior are loc un proces „exemplar” al lui, ceea ce duce în final și la căderea guvernului Kogălniceanu.
Mai mult, spiritul înnoirii a dorit și o reformă în pictură, în cântarea psaltică și chiar în rânduiala slujbelor. La ordinul lui Cuza bisericile de oraș trebuiau „înfrumusețate” cu o pictură în acord cu stilul apusean al vremii, canoanele vechi bizantine erau socotite desuete. De aceea multe din bisericile de secol XIX din București au o pictură realistă, cu multe dezacorduri față de canonul iconografic.
Singura circumstanță pe care le-o acord mai marilor vremii este aversiunea lor față de Rusia care anexase Basarabia și se amesteca constant în politica locală. „Europenizarea” a lovit însă puternic tradiția creștină a principatelor dunărene.
7. Marota reformei agrare
Tam-tam-ul secularizării a fost necesitatea unei reforme agrare. Ceea ce ar fi fost o treabă bună dacă s-ar fi realizat în termeni reali. Marile dispute parlamentare liberali versus „conservatori” se derulau pe acest subiect. Primii invocau nedreptatea socială, ceilalți dreptul la proprietate privată și chiar lenea țăranului român (sic!).
Noua Românie era ca și vechea Românie o țară eminamente agricolă. Eram „grânarul Europei”. Era epoca în care făceai bani mulți dacă reușeai să exporți grâne iar înlăturarea monopolului otoman asupra comerțului Principatelor dunărene deschisese noi orizonturi. Din păcate însă marea majoritatea a țărănilor împroprietăriți nu aveau suficient pământ pentru a fi independenți și mulți dintre ei intrau într-o relație contractuală cu arendașul sau boierul, în termeni la fel de duri ca în timpul iobăgiei. De aceea revoltele țărănești au existat în continuare, chiar mai ample decât până atunci. Fără a exagera istoricul Dobrogeanu–Gherea a numit aceasta perioadă „neo-iobăgie”.
La sfârșit de secol marea proprietate funciară de peste 100 de hectare se afla în mâna a 5.385 de moșieri. Era vorba despre 47,7% din terenul arabil. Micile proprietăți de până la 10 hectare erau înregistrate pe numele a 920.939 de proprietari.
În Ţara Românească înainte de secularizare mănăstirile românești deţineau 16,55% din suprafaţa agricolă şi forestieră (mănăstirile închinate deţineau 11,14%), iar mănăstirile Moldovei deţineau 12,16% din suprafaţa agricolă şi forestieră a ţării (mănăstirile închinate deţineau 10,17%). Practic Mitropolia Moldovei şi Bucovinei i-au fost confiscate 300.000 de hectare prin Legea secularizării.
Într-o Românie coruptă Biserica a fost vinovatul perfect în situația dată și sacrificiul pământurilor sale a asigurat supapa politică necesară pentru împroprietărirea țăranilor. Așa au scăpat moșiile intacte. Trebuie spus de asemenea că unele dintre terenurile preluate prin secularizare nu au ajuns la țărani.
+++
Biserica Ortodoxă în spațiul autohton nu s-a confruntat cu o mișcare de contestare, de „rezistență”, pentru ca ea însăși a oferit fundamentele rezistenței. Toate negocierile domnitorilor români cu adversarii naturali s-au purtat în sistemul de referință creștin.
Problemele au început să apară în epoca bulversată a modernității, prin desprinderea intelectualilor de ortodoxie (o neînțelegere venită concret din nepracticarea ei) . Deși nu întotdeauna au fost cu rele intenții, în final biserica a ajuns subordonată statului secular și ciopârțită administrativ prin impunerea „reformelor”. Atunci au apărut și primele elemente de propagandă pentru discreditarea bisericii, folosite de exemplu pentru exacerbarea imaginii lui Cuza ca restaurator moral al societății sau în tiradele retorice ale parlamentarilor.
Din păcate ne-a lipsit în perioada tranziției spre un stat modern un Nicolae Iorga sau un Mircea Vulcănescu. Caragiale, Eminescu au tras semnale de alarmă dar nu a existat o opoziție autentică, o conștiință ortodoxă puternică care să transfere formelor revoluției un fond autentic, o valorizare a spiritualității locale.
Din fericire, dacă toaca și clopotele bisericilor din orașe făceau zgomot „de-a surda, ne mai aflându-se urechi care să le înţeleagă glasul şi chemarea”, cum scria Caragiale, la sat lucrurile au stat altfel. Așa că mai târziu, în 1897, se năștea într-un mic sat bucovinean părintele Paisie Olaru care va ridica spiritual întrega Moldovă. Puțin mai târziu în satul Sulița s-a născut părintele Ilie Cleopa iar de pe dealurile Zarandului s-a ridicat un părinte Arsenie Boca. Asta numesc eu un alt fel de #Rezist, cel din biserică.
O inițiativă pentru misiune ortodoxă născută în 2013.
Puteți să ajutați lucrarea noastră folosind pagina noastră Patreon. (https://www.patreon.com/avereabisericii)
Vă mulțumim!
