Îmi amintesc o zi toridă de iulie, undeva prin 1996. Nu plouase de săptămâni bune. Norii și-au rezervat dreptul de veto. Părintele paroh a dat semnalul să se adune suflarea pravoslavnică la fântâna părăsită din dreptul haltei Potângeni, un loc unde firul de iarbă n-a mai îndrăznit să răsară. Îl văd pe preot în veșminte verzui, cu un Molitfelnic vechi și răvășit. În jurul lui mișună ca furnicile tanti Valeria a lui Pogor, mătușa Constanța a lu’ Necula, tanti Talia din capătu’ satului, bunica mea, văduvă și hipertensivă, moșul Gheorghe Chebac, țârcovnicul surd pe de-a-ntregul, dar care scula morții și băga spaima-n grindină când trăgea clopotele.
Toți aveau câte ceva în mână: o lumânare topită pe juma’, o icoană, un steag, o cruce, busuioc uscat, căldărușe pline cu apă – sau poate erau lacrimi? Venise și sfântul Dimitrie – dar fără bidiviul de culoarea lutului, că sa nu ne sperie. Parcă îl văd și pe sfântul Spiridon, ocrotitorul satului, punând o cărămidă sub găleata cu busuoic a preotului, ca să nu se prăvale. Nici găleata, nici bătrânul preot. Ba se coborâse și Filofteea din icoană, să ne șteargă sudorile cu baticul ei înflorat.
După ce a terminat părintele feștania, m-am zguduit. Tot poporul striga: Dăăă, Duamni, ploaiiiiiiii. Și plângeau ca Petru la a treia cântare de cocoș. Dăăă, Duamni, ploaiiiiii. Dăruiești, Mântuitoruliiiii, ploaiii pământului celui însataaaat – alternau băbuțele mele, medievale și neșcolite.
Nu mai rețin dacă a plouat, ori ba. Însă eu am altă dilemă. Putem să râdem cât vrem de popii și credincioșii care ies pe coclauri să strige la cer. Putem râde de ei ca Jack Nicholson în The Shining. Dar credința pe care o avea acel buchet de omuleți, nu era de găsit nici în Ierusalim și, poate, nici în chiliile de la Vatoped. Nu știau bieții oameni de sisteme de irigație. Nu știa bunică-mea de prognoze meteo, rebusuri metafizice, teodicee sau dogmatica părintelui Remete. Dar ea știa, oh, draga de ea, că mult poate rugăciunea stăruitoare [cf. Iacov 5]. Știa că, dacă insistă la Ilie, plimbărețul cu caleașca de foc, cerul se va descuia, așa, ușor, cum deschide ea în fiecare dimineață ușa la șură să iasă gobăile pe imaș.
Da, să râdem de ei. Dar, cine știe? Dacă va veni o zi când, Doamne-ferește, doctorul ne va privi în ochi, și ne va spune cu voce joasă: Știți, am putea încerca chimioterapie, dar… Dar? Dar ce? Nu cumva vom căuta scăpare prin pomelnice trimise la patruzeci de mănăstiri? Sau pe sub epitrahile. Pe la babe care fac noaptea câte trei acatiste la lumină de lumânare-nfiptă-n cana cu făină. Nu cumva există zone ale realității, inaccesibile pentru stetoscop, microscop și telescop? Și cine poate ajunge la ele? Richard Dawkins? Stephen Hawking? Poate că da, poate că nu. Eu știu una și bună. Inima omului simplu și curat la suflet e deja acolo. Înaintea tuturor.
Un text de părintele Ioan Bădiliță
O inițiativă pentru misiune ortodoxă născută în 2013.
Puteți să ajutați lucrarea noastră folosind pagina noastră Patreon. (https://www.patreon.com/avereabisericii)
Vă mulțumim!
