Spovedania nu e despre câte lucruri urâte am făcut. Nu e nici despre cât de nenorocit sau ticălos am ajuns să fiu. Nu e locul în care vin şi „răstorn căruţa cu păcate”. Dacă spovedania mea se reduce doar la asta, atunci nu fac decât să mă centrez – şi atunci când îl săvârşesc, dar şi atunci când îmi mărturisesc păcatul –, doar pe mine, pe „omul cel trupesc”.
Or, spovedania este hristocentrică, în ea esenţiale sunt mila şi iertarea, iubirea jertfelnică a Fiului lui Dumnezeu, Cel pe care eu, omul, L-am răstignit pe Golgota. Pocăinţa este întoarcere spre Dumnezeu, reorientare a fiinţei mele de la cele pământeşti la cele cereşti. Dar accentul nu trebuie să cadă pe mişcarea aceasta „a mea”, ci pe faptul că am către Cine să mă întorc.
A mă centra pe ce fac eu în taina spovedaniei înseamnă a aluneca, inevitabil, către una dintre cele două extreme: fie înspre mândria izvorâtă din faptul că eu „lucrez” la mântuirea mea, fie înspre deznădejdea de a constata, mereu şi mereu, cât de păcătos (adică departe de Dumnezeu) sunt. Importantă, esenţială, eliberatoare în actul mărturisirii, este iubirea cu care eu sunt primit de Dumnezeu şi care se manifestă foarte concret, prin cuvintele de dezlegare rostite de duhovnic şi prin gestul său de a-mi îmbrăţişa, cu mâinile, peste epitrahil, capul (a)plecat spre pământ.
Pocăinţă nu se poate face decât în timp. Când se termină timpul, omul nepocăit „se încremeneşte în moleşeala sufletului şi în nesimţire”. Există şi atunci un soi de pocăinţă, dar „pocăinţa lui de acolo este un regret pentru viaţa lui greşit trăită, dar unit cu neputinţa de a se mişca din ea” (Părintele Dumitru Stăniloae).
Două lucruri să reţinem. Mai întâi că regretul sau căinţa nu mântuiesc. Foarte mulţi confundă părerea de rău cu pocăinţa. Am văzut şi criminali cărora le-a părut rău de fapta lor, dar care nu s-au pocăit.
Al doilea: acum, în această viaţă, este „loc de întoarcere” spre Dumnezeu. Dincolo, în afară de trup, nu mai poţi face nimic: „în ceea ce vei fi găsit, în aceea vei fi judecat”. E ca un stop cadru dat la un film, când ecranul este umplut de o singură fotogramă. Aşadar, fiecare clipă pe care o trăim este de o importanţă capitală. Poate fi acea clipă ‒ acea fotogramă ‒ prin care pătrunzi şi care te însoţeşte în veşnicie!
Un text de părintele Constanin Sturzu
O inițiativă pentru misiune ortodoxă născută în 2013.
Puteți să ajutați lucrarea noastră folosind pagina noastră Patreon. (https://www.patreon.com/avereabisericii)
Vă mulțumim!
Ma mir ca-n sec. XXI ne mai lasam prostiți prin aceasta nerușinată metoda de control – „spovedania”…
Dacă mergem la psihoterapeut spunem și ce lapte am supt în copilărie. Până la urmă este un curaj de a pune toate ale noastre în fața lui Dumnezeu, recunoscând greșelile. Preotul este doar o persoană care ne ajută, Dumnezeu binecuvântează întoarcerea noastră.
Comentariile sunt închise.