„Dintre toți aceia pe care i-am cunoscut în timpul detenției de 22 de ani, îndrăznesc să spun că poate nici unul nu și-a asumat suferința și condiția de a fi discreditat ca om, fără însă a renunța la demnitatea de mărturisitor al adevărului, așa cum și-a asumat-o acest bărbat pe care îndrăznesc să-l numesc erou al demnității creștine românești, în veacul al douăzecilea” scria Virgil Maxim despre Traian Trifan pe care l-a cunoscut în închisorile comuniste.
Traian Trifan s-a nascut la 3 noiembrie 1899, în satul Lancrăm din județul Alba. Ajungând în închisoarea de la Aiud, a transformat detenția într-o rânduială asemănătoare celei din mănăstire: ascultare, rugăciune aproape neîntreruptă, muncă.
George Popescu povestește despre încercările suferite de acesta în detenția comunistă: „Bădia, așezat în genunchi, a fost tuns la zero. I s-a bătut un lanț greu la picioare și a fost dus într-o celulă de beton în care nu se putea sta în picioare… Aici a fost ținut timp de o lună cu regim alimentar sever, o cană de terci la 3 zile.”
Părintele Traian Belu, unul dintre cei închiși la Aiud, spune că avea o trăire de sihastru, se citea pe fața bătrânului o liniște convingătoare care îi aducea chiar și respectul gardienilor.
„Un om de o profundă trăire creștină, un mare și integru caracter, un povățuitor blând, înțelept, odihnitor…Bădița Trifan trăia într-o tăcere concentrată, fiind omul rugăciunii” povesteștea părintele arhimandrit Arsenie Papacioc.
„A purtat lumina spiritului, ne-a pus în contact cu cerul, cu Iisus, cu Preasfânta Fecioară, cu doctrina creștină a Bisericii noastre. Printr-o viață de rugă și asceză a acestui monah între monahi, a cultivat verticala creștină, creând prin discipolii mucenici și cuvioși, o școală care a cuprins toate închisorile” mărturisea un alt deținut Gheorghe Dragon.
În închisoarea de la Brașov, putându-se săvârși Liturghia, părintele Vasile Serghie l-a observat: „Vă rog să-mi spuneți de ce ați lăcrimat azi, când v-ați împărtașit? – Cum să nu plâng de bucurie când înțeleg cât mă iubește Dumnezeu, oferindu-mi-Se hrană și băutură!” i-a răspuns bătrânul Traian Trifan.
O altă mărturie aparține lui Gheorghe Stanciu: „Într-o seară m-am oprit în pragul bisericii, intimidat. Bădia Trifan era acolo, sub icoană, se ruga. M-am retras. M-a vazut și mi-a zis: Nu pleca! Minutele ce-am stat în ușă m-au înghețat. M-a luat ușor după umăr: Vrei să știi cât de veche este biserica? Lasă pe istorici și pe arheologi să afle! Noi știm că Biserica nu este veche și nu este nouă; Biserica este dintotdeauna și pentru totdeauna; marea taină a Bisericii este cea din sufletul nostru!”
„Cred că Badia Trifan trăia rugăciunea inimii, coborând pe Hristos în inimile sa”, povestește monahul Atanasie Ștefănescu, trecut și dânsul prin închisoare. „Lumina de pe față, blândețea, răbdarea, suportarea suferinței, frigul, foamea, lovirile de tot felul erau tot atâtea momente de bucurie …”.
Când a putut merge la biserica din închisoare, era locul cel mai iubit de Traian Trifan: „În întunericul nepătruns al bisericii plângea ore întregi… Noi îl auzeam și ieșeam fără să-i tulburăm rugăciunea. Legătura dintre ei era Iisus Hristos și nu era alt stalp de sustinere”.
Alături de alte chipuri luminoase din închisorile comuniste, Traian Trifan este un simbol al credinței care a luminat celulele , o rezistență spirituală care astăzi ne inspiră și încălzește sufletele.
Dumnezeu să îl bucure în Lumina Sa mângâietoare!
O inițiativă pentru misiune ortodoxă născută în 2013.
Puteți să ajutați lucrarea noastră folosind pagina noastră Patreon. (https://www.patreon.com/avereabisericii)
Vă mulțumim!
