Articol scris de Nicolae Turcan, lector universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca.
Tema orei de religie a devenit obsesivă. Fiecare își dă cu părerea după propria-i măsură: unii, din lumea academică, se arată dezamăgiți de calitatea intelectuală a profesorilor de religie; progresiștii societății civile susțin că Darwin are dreptate (ca și cum dreptatea lui ar exclude automat puterea creatoare a lui Dumnezeu!); alții atacă – pur și simplu din ură – Biserica, evidențiindu-i defectele (de care nu duce lipsă) și uitându-i calitățile (pe care, onești să fim, le deține); un cor de voci indignate condamnă manualele de religie, iar ateii, o minoritate mai mult sau mai puțin agresivă, atacă religia însăși. Și lista nu se oprește aici.
Să recunoaștem că dreptatea ar putea fi, subiectivist și relativist vorbind, în grădina fiecăruia. Dar să fim de acord, în același timp, că toleranța față de alteritate trebuie exersată mereu de la început, fiindcă în „zgomotul și furia” dezbaterilor ea este, cel mai adesea, uitată. Firește că pare mai ușor, teoretic vorbind, să fii tolerant în numele unei religii a iubirii, decât în numele ateismului militant. Creștinii ar trebui să fie mai înțelegători decât ateii și poate că chiar sunt. Deviații se pot întâlni însă și de o parte și de alta, iar ipocrizia se poate insinua în orice declarație de iubire la adresa umanității sau a lui Dumnezeu. Trebuie să recunoaștem însă că există și iubire autentic creștină, care-și cunoaște măsura demnității și autenticității sale umane și, prin participare și imitație, vorba lui Platon, își încearcă și măsura demnității și autenticității sale divine. Este o iubire ce reușește să se manifeste, cu toleranță și înțelegere, chiar față de propriii dușmani. Cine are ochi de văzut o vede.
Predarea religiei în școli este un lucru bun, s-o subliniem încă o dată. Nu putem arunca pisica moartă în curtea Bisericii pentru corupția din țară, atâta timp cât există o putere judecătorească menită să pună ordine în acest domeniu. Că nu se văd rezultatele orei de religie predate în ultimii douăzeci de ani este un sofism. În aceeași logică am putea continua astfel: după kilometrii de autostradă construiți în România în ultimii 20 de ani, ar trebui să tragem concluzia că nici alte ore sau facultăți, mai puțin religioase, n-au produs mare lucru; la fel, dacă ne interogăm asupra finanțelor, economiei, afacerilor etc. din această perioadă postdecebristă ar trebui să punem problema legitimă dacă facultățile de profil mai merită să existe!… Prin urmare, este evident că argumentația nu se suține nici în privința orelor de religie.
Nu putem demoniza ora de religie nici pentru că profesorii n-ar fi la măsura doctorilor (reali) în teologie și n-ar stăpâni subtilitățile scolasticii medievale (deși unii o pot face, cinste lor!). Credința a avansat și prin puterea pe care dragostea i-a dat-o, prin oamenii extraordinari care au însuflețit această dragoste a lui Dumnezeu față de toți. Și prin sfinți mai puțin culți, dar plini de dragoste și înțelegere, nu doar prin scriitori și gânditori de geniu. În măsura în care profesorul de religie își îndeplinește rolul său, ora de religie se justifică. Excepțiile sunt, ca peste tot, excepții. Iată de pildă scandalul dintre elevii și profesorii liceelor de elită clujene care dovedește că profesori insuportabili, grobieni, lipsiți de respect, indiferenți și ignoranți sunt și la alte materii. Or aceasta nu justifică desființarea acelor ore! Să-i mulțumim bunului Dumnezeu că încă se mai predau biologie, fizică, matematică, chimie, educație civică etc. în pofida unor dascăli care nu sunt la înălțimea vocației! De aceea, nici acest argument împotriva profesorilor de religie nu e decât umoare și ură, restul fiind pasibil de îmbunătățire.
Au început depunerea cererilor pentru ora de religie. Contrariază faptul că trebuie completată o cerere standard, ca și cum românii n-ar ști să facă o cerere scrisă de mână pe o coală albă. (Am putea să ne întrebăm ironic: oare ce profesori vor fi fiind vinovați și ce ore ar trebui scoase din școală pentru această „ignoranță”?) Apoi contrariază numărul mare de cereri, majoritar. Argumentul majorității încă mi se pare funcțional: dacă minoritatea avea dreptul să nu facă ora de religie, completând o cerere, de ce această nebunie generalizată în care majoritatea e nevoită să facă cereri pentru ca minoritatea să n-o facă? Pentru că așa cere legea, îmi veți spune și pentru ca minoritarul să nu se simtă marginalizat. Dar atunci, deși nu aceasta este miza discuției despre religie, nu pot să nu avansez o propunere ironică: haideți să fim egalitariști și să aplicăm aceeași regulă și pentru minoritari și pentru majoritari și într-un an să completeze cererea cei ce vor să facă religie, în altul cei ce nu vor să facă religie. Măcar așa nu s-ar simți nimeni ofuscat de hiperbolizata suferință a completării cererii.
După cum vedeți ne încurcăm în lucruri infime, vecine cu meschinăria. Sofisme care, paradoxal, dezvăluie câteva adevăruri: că lupta antireligioasă, chiar dacă minoritară, are miză mult mai puțin infimă și are o energie surprinzătoare pentru o țară educată cincizeci de ani în ateismul comunist; că victoria recentă a antireligioșilor, după cum spunea Radu Preda, este „o victorie a intoleranței”, de aceea minoritarii ar trebui să fie toleranți cu majoritarii în aceeași măsură în care cer ei înșiși toleranță; și, în fine, că logica depunerii cererilor numai de către majoritari nu este… logică.
În rest, numai de bine. Cred că religia ar trebui predată în școli, chiar dacă s-ar introduce, în plus, și istoria religiilor, tocmai pentru că ora de religie are un atu: copiii pot învăța despre propria lor tradiție și despre propria lor identitate, nu din afara ei, ci din interior, asigurându-se de o înțelegere mai bună. Despre familia mea nu învăț (esențial) de la vecini. Dacă rămânem la distincția existențială dintre cunoaștere și înțelegere: chiar dacă un ateu cunoaște creștinismul și îl poate preda exemplar, aceasta nu înseamnă că-l va și înțelege cu adevărat. Exemplificând din perspectivă ortodoxă, nu văd un ateu vorbind cum se cuvine despre teologia mistică a Bisericii de Răsărit sau despre sfinții ei. (Probabil că acest argument se aplică și în cazul altor religii și confesiuni.) Așa că este preferabilă ora de religie.
Nu în ultimul rând, să nu uităm că există și patologii ale rațiunii, nu numai ale religiei (vezi dezbaterea dintre Habermas și Ratzinger). Extremismul poate fi găsit în ambele tabere și el se cere amendat indiferent unde apare, spre a nu face victime. Pentru a nu se radicaliza și a ieși de sub privirea publică, devenind prin îmbolnăvire spirituală extremism religios, religia trebuie predată așa cum se cuvine, sub semnul toleranței, al înțelegerii și al păcii sociale. Pe de altă parte, ora de religie, cu mult mai mult decât ora de istoria religiilor – care este, în sine, „distantă” religios – poate contracara patologiile rațiunii, care au vărsat, la rândul lor, atâta sânge în istorie.
Prin urmare, chiar dacă mai poate fi îmbunătățită în privința programei și a profesorilor, sau poate tocmai de aceea, ora de religie merită să rămână, mai ales în contextul introducerii unor alte ore (istoria religiilor, etică socială etc.). Cred că există suficiente argumente pentru. Și destule sofisme împotrivă.
O inițiativă pentru misiune ortodoxă născută în 2013.
Puteți să ajutați lucrarea noastră folosind pagina noastră Patreon. (https://www.patreon.com/avereabisericii)
Vă mulțumim!
„copiii pot învăța despre propria lor tradiție și despre propria lor identitate, nu din afara ei, ci din interior, asigurându-se de o înțelegere mai bună.”
De ce ar fi ăsta un atu? Pentru o cunoaştere mai bună ar fi nevoie de ambele perspective. Dar în nici un caz cunoaşterea din interior nu poate fi mai bună decât cunoaşterea din afară(dacă nu iei în considerare disecţia :)), pentru că riscul de subiectivism e mult mai mare.