Sari la conținut
Prima pagină » „Râsul bătrânelor sună mereu tinerește”

„Râsul bătrânelor sună mereu tinerește”

Într-un oraș, mersul la biserică, pe lângă impulsul intim, sufletesc, are și o importantă componentă colocvială. După slujbă oamenii mai stau de vorbă, profită de vremea frumoasă, plimbă cărucioarele cu copii și, în general, pornesc vioi și ancorați în realitatea lui hic et nunc (aici și acum, lb. latină) spre casă. În jurul bisericilor de oraș sunt spații verzi, locuri de divertisment, magazine, lume multă și colorată, se anulează repede dispoziția meditativă .

De vreun an, de când un preot tânăr s-a încumetat să ia o parohie de țară minusculă, părăginită și foarte săracă, am reînceput să merg la biserica din sat. De fapt, biserica a două sate, cocoțată pe coama unui deal pe care s-au mutat, unul câte unul, mulți dintre oamenii pe care i-au purtat picioarele pe ulițele din vale.

Când intri în biserică, saluți. Nu cât să deranjezi lumea, dar nici nu intri ca necioplitul. Nu că ar fi obligatoriu, dar iei apoi un smoc de lumânări și te duci afară să le aprinzi la mormintele celor plecați la cele veșnice din familia ta. Drumul până la morminte se transformă invariabil într-un exercițiu instantaneu de memorie vizuală sau afectivă, pentru că rareori un nume trecut pe o cruce se întâmplă să nu îți spună nimic. Practic, oamenii pe care i-ai prins vii în copilărie, prima tinerețe sau până mai ieri sunt acolo, la doi metri sub pașii tăi.

Te trezești fără să vrei proiectat în secvențe din trecut care te-au adus împreună cu oamenii aceia- de la moș Ion furam cireșe, dar atunci când el nu era acasă, tanti Aurica ne lăsa să culegem. Tanti Veronica ne dădea cei mai mari colaci când ne duceam cu uratul. Mama Pachița avea o iarbă grozavă în curte și ne lăsa să intrăm și să ne jucăm la ea, deși nu mai avea copiii acasă. Moș Culai avea un car cu boi și căra porumb pentru C.A.P., iar noi ne trăgeam pe osie până îl supăram cu chicoteala și ne amenința cu biciușca. Tanti Ileana ne-a oprit la ea și ne-a spălat odată, când ne prinsese o ploaie torențială de vară. Crenguța, care era cu doi ani mai mare ca mine a murit de tânără. A început să o doară capul, s-a dus la spital și în două zile a murit, lăsând doi copii mici și o familie năucită de așa nenorocire. Nenea Gică vindea la magazinul sătesc, era grăsun și roșcovan și zâmbea mereu, cu spatele la rafturile pline de sticle. Tanti Vitoria ne-a fugărit cu un par când ne-am dus pe deal în via ei cu nuc, crezând că e via noastră. Și tot așa. Un sat întreg, îți vine să zici cu oameni și case cu tot, șade acolo tăcut sub ierburi și cruci vechi, fără nume și noi, de marmură, sub morminte surpate sau cavouri, cu poveștile netulburate de curgerea anotimpurilor. După o astfel de incursiune, indiferent ce se va întâmpla în săptămâna de lucru care urmează, nu are cum să fie foarte grav. Văzută de pe dealul ăla, orice problemă trecută sau viitoare se diluează până la dispariție,

În biserică doar dacă e vreo sărbătoare mare sunt mai mult de 25-30 de persoane, majoritatea în vârstă. Pe masa de la intrare stau așezate farfuriile cu gogoși, biscuiți și plăcinte care se împart la sfârșitul slujbei și al căror miros, amestecat cu cel de tămâie și de lumânări, e o marcă înregistrată a locului și induce o stare indescriptibilă de confort uterin . Vin nu prea aduce lumea pentru că nu are cui să-l împartă, cam două treimi din locatarii cimitirului sunt bărbați, iar văduvele nu prea beau.

Într-un anume moment al liturghiei se împart lumânări de sufletul celor plecați. Vezi niște lumânări aprinse tremurând în mâini veștede, bătrâne, cu degete noduroase și auzi- ține, de sufletul lui cutare. De regulă sunt nume arhaice, care astăzi nici nu se mai pun. Uneori te și îmbrățișează și atunci ilicele aspre de lână, atârnând pe trupurile tot mai mici, slabe și aduse de spate emană o căldură care topește și cea mai rezistentă angoasă. Bătrânele par să aibă în coșul pieptului un fel de cuib de căldură, de parcă acolo li s-a refugiat întreaga putere de a mai trăi și de a mai oferi ceva.

„Înainte de Sfânta Jertfă bătrânele încep să se ierte cu oamenii din biserică”

Odată, în liniștea slujbei, un moș mi-a întins o lumânare și a răcnit: de sufletul mamei Frăsina! E surd și nu și-a dat seama ce strident au sunat cuvintele lui, dar nimeni nu s-a supărat pe el pentru secundele de perturbare a rugăciunii. Nu știu dacă Frăsina era chiar mama lui sau cineva în vârstă căreia îi spunea așa, dar când s-a întors pe scăunelul lui am văzut că ochii îi jucau în lacrimi.

Cred că biserica, înconjurată de cimitirul celor cu care cei încă vii și-au împărțit viețile până într-un punct, e locul în care legătura cu ei se reia cel mai puternic. Acasă se mai iau cu treaba, dar acolo comuniunea se reface întrutotul. Eu găsesc aproape mereu, de fapt de câte ori se potrivește să vină la biserică și o bătrână din sat, o lumânare pe mormântul tatei pe care știu că nu am pus-o eu. Știu de la mama că tata a fost un timp cu ea, fata de acum șaizeci de ani, bătrâna de optzeci de acum, după care s-a însurat cu mama. Nu am văzut-o niciodată când se duce, mereu ajunge înaintea mea, dar lumânarea pe care o găsesc pâlpâind pe pământ cred că e un gest pe care doar amintirea unui om tânăr și viu îl poate provoca. Lumânarea arde pe țărâna în care ființa, pe care probabil a iubit-o foarte demult, s-a destrămat în ultimii 26 de ani, dar gândul cu care e aprinsă ea, cu siguranță nu are legătură cu moartea. Pentru că, de fapt, niciunii dintre noi nu ni-i amintim pe cei duși cum erau când i-am condus pe ultimul drum, ci vii, vorbind, râzând, făcând diverse lucruri pentru care nu-i uităm. Nu pui o lumânare unui mort, unui trup astupat cu pământ, ci omului viu care trăiește în amintirea ta.

E același resort care umbrește ochii cu lacrimi atunci când se întinde o lumânare și se rostește un nume. Sunt lucruri, întâmplări, taine și oameni care nu ies din inimi nici la adânci bătrâneți. Probabil așa cum se încrețesc fața și mâinile, sufletul, pe măsură ce îmbătrânește, capătă o putere tot mai mare de a se plia, contorsiona, complica, de a decripta nuanțe. Miile de nuanțe sunt atu-ul imbatabil și unic de la o persoană la alta al oamenilor trecuți prin aproape toți anii din viață. Poate că nu le știu pe toate, poate că au uitat multe, dar gama de sentimente pe care au ajuns să le cunoască și recunoască sufletele lor e imensă. Aici nu-i bate nimeni, oricât de încovoiați și chemați de pământ ar fi.

Înainte de Sfânta Jertfă bătrânele încep să se ierte cu oamenii din biserică. Acum deja destul de mulți ani, când mergeam la biserică doar pentru a o însoți pe mama, detestam fără rest partea asta cu pupatul. Când vedeam că începe, o tuleam afară, scoasă din sărite numai la gândul că aș putea să mă trezesc pupată, dintr-o rațiune inexistentă pentru mine, de vreo babă din biserică. Mama se cam supăra pe mine, zicea că e flagrantă și sfidătoare atitudinea mea și nu e deloc politicos ce fac. Eu îi replicam invariabil că țocăitul babelor din biserică îmi întoarce stomacul pe dos și nu am de ce să suport așa ceva. În plus, ziceam, înțeleg să mă pup cu una pe care am enervat-o sau care m-a enervat de la ultima întâlnire, în definitiv când ești babă nici nu e mare greutate să enervezi pe cineva, dar așa, de dragul cutumei dezgustătoare și absurde eu nu fac asta.

De curând am avut parte de o explicație la care nu m-am gândit absolut niciodată. Una din bătrânele pe care le mai iau la întoarcere cu mașina a început să vorbească într-o zi din senin despre treaba asta cu pupatul din biserică. Când eram tânără, zice, babele care se pupau în biserică mi se păreau scârboase. Râdea- chiar așa, de-a dreptul scârboase, nu altfel! Babele îs și așa urîte, îmi ziceam, nu trebuie să se mai și pupe de-acuma, iaca asta mai lipsea! Dar uite că acu’ am ajuns să mă pup și eu cu toată lumea din biserică, pentru că mă simt atât de neputincioasă și sleită de puteri încât mă gândesc- cine știe dacă duminica viitoare mai ajung la sfânta biserică? Poate că acuma eu, fără să știu, văd lumea asta care e aici pentru ultima dată, ei m-or mai vedea la îngropăciune, dar eu dacă nu-i mai văd? Și nu care cumva să aibă cineva ceva pe suflet din cauza mea. Uite așa ne tot luăm rămas bun dar de plecat nu mai plecăm! Și iar a râs.
Ei, ba n-ai să pleci, a adăugat, tot râzând, alta. Și încă ce ai să pleci, numai așteaptă să vezi! Că mult nu are cum să mai fie. A trecut Alba prin ham!

Râsul bătrânelor sună mereu tinerește. Chiar dacă vocile le sunt stinse, obosite sau dogite, râsul cred că le sună ca la șaisprezece- șaptesprezece ani, ca atunci când jucau la horă sau fugeau cu flăcăii pe care i-au luat de bărbați. Și e așa pentru că ascund, în trupurile care dor și scârțâie la fiecare mișcare, niște inimi mult mai tinere decât am putea bănui sau accepta. Nu are cum să fie altfel, am ajuns să am certitudinea că nimeni nu poate înțelege mai bine tinerețea decât un om care e mai departe ca niciodată de ea .

Un text de Cătălina Alexa publicat platforma de comentarii şi ştiri „Anacronic”

O inițiativă pentru misiune ortodoxă născută în 2013.

Puteți să ajutați lucrarea noastră folosind pagina noastră Patreon. (https://www.patreon.com/avereabisericii)

Vă mulțumim!

Un comentariu la „„Râsul bătrânelor sună mereu tinerește””

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Averea Bisericii