Privesc la oamenii care ies din biserică după Liturghie. Oameni care au muncit o viață întreagă, răpuși de oboseala care se citește pe chipurile lor atunci când aduc o lacrimă la ușa străjuită de arhanghelul Mihail. Simt cum toată osteneala lor intră în miezul de prescură, se împletește cu dansul cuminte al flăcării de lumânare și, peste un ceas, o vor primi înapoi sub forma unor bucățele de anafură. Toată sudoarea lor a curs ca o agheasmă, pentru ca în jurul lor viața să rodească. Și simt în această oboseală a lor mireasma lui Dumnezeu.
Apoi rămân doar eu în biserică. Eu și norii de tămâie care încă se mai plimbă printre stranele goale. Pentru câteva clipe, am impresia că Dumnezeu nu se descoperă decât atunci când rămâi singur. Când în pustia lumii vei trăi propria ta singurătate goală și doar prezența lui Dumnezeu. Adeseori simt cum numai răsunetul pașilor mei mă însoțește în pustia mundană. Și, în inima acestui deșert, la fiecare răscruce, îl aștept răbdător pe Dumnezeu. Știu că există, că respiră lângă mine, știu că și El mă așteaptă acolo unde se stinge drumul, la un colț de gard sau la umbra cireșului din dreptul fântânii părăsite. Această așteptare este deja o pregustare a lui Dumnezeu.
În lume exist doar eu singur, care umblu prin deșertul fără margini, și Dumnezeu, pe care îl văd cum stă și așteaptă acolo unde se sfârșesc toate drumurile. Acolo unde îndoiala se preface în mirare, și singurătatea devine isihie a inimii plânse…
+
Pe măsură ce nisipul din partea de sus a clepsidrei vieții tale e din ce în ce mai puțin vizibil, ajungi să-ți dai seama cât de minunată este rugăciunea. Murmurată, gândită, rostită, înceată sau grăbită, în genunchi sau în picioare, în cămara închisă sau în biserica de pe deal, pe o potecuță din pădure la ceas de seară, sau în autobuzul plin la ora 6 dimineața, în dreptul troiței sau la trecerea unei ambulanțe în misiune, rugăciunea înseamnă părăsirea unei lumi în care nimic nu poți schimba, în care nimic nu-ți este cu putință, și pătrunderea în tărâmul lui Dumnezeu, unde totul este posibil.
În lumea unui Dumnezeu specializat în imposibil. În lumea unui Dumnezeu unde nimic nu este prea mare pentru inima Lui. Unde nimic nu este prea mic pentru dragostea Lui…
Text de părintele Ioan Bădiliță este preot în Iași și profesor la seminarul ieșean
O inițiativă pentru misiune ortodoxă născută în 2013.
Puteți să ajutați lucrarea noastră folosind pagina noastră Patreon. (https://www.patreon.com/avereabisericii)
Vă mulțumim!
