Recentele provocări adresate creştinătăţii româneşti de tragedia de la Clubul Colectiv mi-au readus în memorie o conferinţă susţinută de teologul iezuit Karl Rahner (1904-1984) la 1 octombrie 1954, la Köln. Cu mai bine de o jumătate de secol în urmă, Rahner – „cel mai mare potenţial teologic“ (Hans Urs von Balthasar) şi „cel mai mare teolog al secolului al XX-lea“ (Henri de Lubac) –, prezenta şi evalua teologic poziţia creştinilor în lumea modernă. Previziunile şi soluţiile pe care celebrul teolog le oferea, încă de pe atunci, lumii creştine occidentale – aflate sub asaltul extern al secularizării şi sub tentaţia internă a inadecvării la provocările modernităţii tîrzii – ar putea, sper, să ofere creştinătăţii româneşti contemporane un prilej de trezitoare reculegere şi de neamăgitoare cumpănire în vederea unei drepte făptuiri.
Creştinătatea modernităţii se află în „situaţia de diaspora“. Aşa după cum evreii s-au risipit în lume, după dărîmarea Ierusalimului, şi au trăit ca minoritate etnică între neamuri, creştinii modernităţii trăiesc ca minoritate religioasă într-o lume secularizată. „Situaţia de diaspora“ anunţă, aşadar, trecerea de la o Biserică a maselor la o desacralizare în masă, de la o creştinătate majoritară la o minoritate creştină – cel puţin dacă ne referim la un creştinism viu, liturgic. Începînd cu Iluminismul, creştinătatea a fost împinsă, treptat, dinspre centrul spre periferia vieţii sociale. Declinul creştinismului s-a văzut atît în împuţinarea numărului creştinilor, cît, mai ales, în diminuarea relevanţei gîndirii şi a vieţii creştine pentru lumea seculară. Deşi instalată în grade diferite – în funcţie de timp, de continent şi de ţară –, „situaţia de diaspora“ este universală. Şi, desigur, ea nu este doar o realitate a lumii moderne, ci şi a lumii postmoderne.
Caracteristicile „situaţiei de diaspora“?
- Creştinismul autoritar, instituţional şi triumfalist îşi va pierde puterea şi nu va mai fi convingător, iar creştinismul de mase va rămîne o amintire;
Valorile umane vor deveni tot mai autonome şi vor permite dezvoltarea de către societate a unor instituţii sociale, morale şi educative seculare;
Creştinii vor fi mai activi, mai conştienţi de rolul şi responsabilitatea lor, dar mai puţin dispuşi să stea la dispoziţia ierarhiei;
Clerul îşi va pierde, progresiv, statutul privilegiat şi „strălucirea“ de altădată;
Credinţa va fi tot mai intens alungată din viaţa publică şi se va refugia în viaţa privată, iar Biserica va înceta să mai aibă o influenţă semnificativă în plan politic.
Instalată în această nouă „situaţie“, cum răspunde creştinătatea acestei provocări vitale? Care sînt strategiile şi metodele ei de apărare şi de misiune? Ce pot face creştinii constatînd distanţa tot mai mare dintre dinamica tot mai scăzută a încreştinării şi dinamica tot mai crescută a descreştinării?
Rahner crede că „situaţia de diaspora“ impune Bisericii „starea misionară“ şi cheamă imperios, pe fiecare creştin, la vestirea Evangheliei. „Lumirii lumii“ şi înstrăinării ei de ethosul creştin, laicizării şi secularismului epocii postcreştine nu ar trebui să li se răspundă prin inhibări defetiste şi nici, bombănind sub nostalgii paseiste, prin refugierea ghetoizantă din lume a celor „aleşi“, de care lumea n-ar fi vrednică. Creştinii sînt chemaţi să conştientizeze, cu luciditate, situaţia de fapt pentru a se trezi din „visul unui Occident creştin omogen“ şi pentru a realiza „aranjări şi acomodări“ misionar-strategice în situaţii inevitabile de acest fel.
Pentru evitarea mentalităţii maniheiste şi a tendinţelor apocaliptic-ghetoizante, Rahner îi îndemna pe creştini la acţiuni concrete şi curajoase. Spre pildă, tinerilor le sugera că e mai bine „să citească reviste, cărţi şi magazine necreştine inteligente“ decît să fie abonaţi la o presă religioasă obligatorie şi fadă, iar preoţilor să scape de morga lor de funcţionari care slujesc instituţia, iar nu oamenii. Căci „Biserica este pentru om, iar nu omul pentru Biserică“. Ar trebui, de fapt, să dispară preotul funcţionar, căci cu o mentalitate birocratică se poate conduce o instituţie, se poate coordona o afacere, dar nu pot fi slujiţi oamenii. „Organizarea-impecabilă-dar-care-duce-la-vid“ nu e o strategie ecleziastică de dorit. În schimb, ar fi de dorit schimbarea înnoitoare a structurilor Bisericii dinspre centralismul excesiv spre colegialitate, dinspre juridic spre sacramental şi dinspre universal spre local.
Teologul german atrăgea, de asemenea, atenţia că, în epoca pluralismului religios şi a globalizării, acţiunile pastorale şi misionare nu mai trebuie să urmărească convertirea la vechiul stil occidental de viaţă creştină şi că e imperios necesar să fie evitat arţagul pentru lucruri minore (precum rujul de pe buze şi tocul înalt). Presa catolică, apoi, n-ar mai trebui să condamne sistematic orice critici aduse structurilor ecleziastice, deciziilor neîntemeiate şi prea omeneşti ale ierarhiei, pentru a evita, astfel, vechi şi noi resentimente anticlericale. „Să avem deci curajul, scria Rahner, de a renunţa la apărarea vechilor faţade, în spatele cărora nu e nimic, sau nimic important; să abandonăm ideea de a menţine în sau înaintea opiniei publice iluzia că creştinismul este «realitatea-întregii-lumi», ideea realizării de «recorduri» baptismale, de căsătorii şi de masluri, chiar dacă acolo nu există, cînd se merge pînă în profunzimea lucrurilor, decît o victorie a tradiţiei, a obiceiului mediului de origine, iar nu a unei credinţe autentice şi a unei convingeri venind din adîncurile persoanei. Adoptînd o astfel de atitudine, despovărăm, în ochii tuturor, creştinismul de impresia pe care o creează, şi anume că ar cauţiona tot ceea ce presupune gesturi pseudo-creştine.“
Motivaţia reală a apostolatului minorităţii creştine nu stă în vestirea „bisericescului“, cu toate „aluviunile“ adunate de el de-a lungul timpului, ci în dragostea sinceră faţă de om. Iar dragostea faţă de om trebuie să treacă dincolo de hotarele canonice ale creştinătăţii şi de graniţele impuse de rău şi de păcat. Căci nu doreşte Dumnezeu mîntuirea tuturor oamenilor şi nu a lăsat Păstorul Cel Bun cele 99 de oi pentru a porni în căutarea oii celei pierdute? În epoca secularizării, misiunea creştină e chemată să mute accentul de pe cantitate pe calitate, să se mulţumească cu puţin şi să „saboteze“ calitativ – printr-o „poezie creştină de rang“, prin intensificarea vieţii spirituale şi prin apostolat mistic – „domnia cantităţii“ şi triumful desacralizării.
Creştinii ştiu că timpul istoriei, care le este dat cu bunele şi cu relele specifice fiecărei epoci, este timpul mîntuirii. Orice situaţie istorică, prin urmare, inclusiv „situaţia universală de diaspora“, trebuie privită ca „necesitate inerentă a istoriei mînturii“. Dar deşi nedorită, „situaţia universală de diaspora“ nu e, în sine, un rău implacabil, căci da-ul mîntuirii – împlinite definitiv şi escatologic în Iisus Hristos – a fost rostit o dată pentru totdeauna şi a rămas ca o invitaţie permanentă adresată libertăţii pierzătoare sau mîntuitoare a omului. Chiar trăind în mijlocul unei lumi tot mai desacralizate şi mai indiferente, „turma mică“ va avea, în mod paradoxal, şansa purificării credinţei şi a adîncirii în misterul divin, în aşa fel încît va putea dobîndi „un chip mult mai religios decît odinioară“.
În ciuda răutăţii timpului nostru, a împuţinării sau a răcirii credinţei multora, a supremaţiei „gîndirii slabe“ şi a „strecurării fumului lui Satan în templul Domnului“ (Papa Paul al VI-lea), se aud şi se vor auzi mereu cuvintele dătătoare de speranţă ale Bunului Păstor: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia“.
Autor Părintele Jean Nedelea
Articol apărut pe observatorcultural.ro
O inițiativă pentru misiune ortodoxă născută în 2013.
Puteți să ajutați lucrarea noastră folosind pagina noastră Patreon. (https://www.patreon.com/avereabisericii)
Vă mulțumim!