Iarăși, în lipsă probabil de alte subiecte mai suculente, cei care au grijă să nu scadă nivelul de adrenalină din viața zilnică a… neamului revin asupra mereu discutatei Catedrale bucureștene.
Pentru a contracara încă de la început supărările, care pot veni din ambele părți, voi spune că niciodată nu am apărat public ideea construirii catedralei – și nici nu am atacat-o. Nu am donat bani pentru construcție și, dacă aș fi întrebată, nu aș fi de acord cu soluția arhitecturală adoptată (din tot ce am văzut, mai demn de zilele noastre mi s-a părut proiectul arh. Dorin Ștefan, care îmbină tradiția cu arhitectura modernă, dar cine sunt eu să-mi dau cu părerea?).
În același timp însă, nu pot fi de acord cu condamnarea opiniei unei mari mase de cetățeni care doresc construirea acestui monument. Dincolo de faptul că sunt oameni inteligenți și școliți și printre credicioși, categorisirea lor ca „pupători de moaște”, „proști cu creierele spălate” și altele asemenea nu le răpește dreptul la opinie, dreptul de a dona din amărâtele lor venituri un bănuț pentru Catedrală, dreptul ca, din impozitele pe care le plătesc, să se ducă un mic procent către ceea ce doresc ei, așa cum nu le răpește nici dreptul la vot, ale cărui consecințe trebuie să le suportăm cu toții. Acestea sunt legile democrației. Aceștia sunt concetățenii noștri. Indiferent de ce am gândi despre ei, nu ne putem permite să-i numim „les sans-dents”, cum i-a numit președintele celei mai democratice țări din lume, Dl Hollande, și nici nu putem urma varianta națională a democrației de acest tip, care clamează „voi egalitate, dar nu pentru căței”.
Controversa care se prelungește îmi amintește de zilele pline de entuziasm din anii ’90, când, sedusă de ideea generoasă a unei „Mișcări pentru libertatea de conștiință”, am aderat rapid la ea. Curând am constatat însă că adepții foarte activi ai acestei mișcări apărau numai libertatea de conștiință a unor anumite pături, de regulă minoritare, ale societății, cu ale căror opțiuni de altfel eram (și sunt) cu totul de acord atâta vreme cât nu încearcă să le impună în mod strident celor care nu sunt interesați de ele, în schimb erau intoleranți de-a binelea cu opțiunile celor de pe partea cealaltă a spectrului.
Așa mi se pare că se întâmplă și acum: cea mai vocală parte a societății, căreia i se pare că este mai inteligentă și oricum mai școlită decât cealaltă parte, uzând de argumente de natură morală, economică, politică etc., contestă vehement decizia de construire a Catedralei, căreia îi contrapun nevoia României de școli, spitale, canalizare, șosele și, la urma urmei, de pastă de dinți și de săpun.
Într-o perfectă simetrie, cealaltă parte, deși se face auzită mai puțin, luptă cu tot atâta încrâncenare pentru ridicarea monumentului.
Între cele două viziuni, cea care aruncă nefericita Catedrală în derizoriu și inutil și cea care o ridică la înălțimea unui ideal, care sunt oare circumstanțele obiective, geografice, istorice și politice, în care se duce această luptă?
Să privim spre Europa, aceea care ne este tuturor model, nu?
Catedrale vechi de sute de ani sunt simboluri ale orașelor Madrid, Paris, Londra, Zürich, Roma, capitale ale lumii civilizate. Europa, așa cum se manifestă ea în partea ei considerată prin consens cea mai europeană, se oprește la oarece distanță de noi – pe la Praga să zicem (catedrala St. Vit din Praga datează de la 1344) și pe la Viena (catedrala Sf. Stefan din Viena a fost ridicată la 1137).
În elanul civilizator de la sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, țările din partea lumii în care ființăm au simțit nevoia să se pună la unison cu Europa și să-și doteze capitalele cu acele monumente general admise ca fiind simboluri ale unei identități. Între care catedrale.
Astfel au apărut pe rând Catedrala din Atena (1842-1862), Catedrala Sf. Vladimir din Kiev, finalizată în 1882 (deși, dacă luăm în calcul străvechile biserici bizantine din aceste orașe, putem spune că nu duceau lipsă de monumente identitare), Catedrala Sf. Ștefan din Budapesta (1891-1905), Catedrala patriarhală Sfântul Alexandru Nevski din Sofia (1904-1912), ultima în dată Catedrala Sf. din Sava Belgrad, despre care se afirmă că este cea mai mare biserică ortodoxă din lume, construită între 1939-2004, cu o întrerupere între 1941-1958. În treacăt fie zis, această din urmă catedrală, atât de recentă și atât de uriașă, contrazice sec ideea unui cunoscut jurnalist, prins în defect de informare cu afirmația că toate catedralele mărețe ale Europei (cu excepția Sagrada Familia) sunt… vechi.
Nu există deci capitală în Europa de Est care, mai devreme sau uneori mai târziu, să nu-și fi construit catedrala ei, considerată o întruchipare a credințelor religioase și naționale a poporului care a construit-o. Un simbol.
Care este situația la București, în această Românie „altfel” cu care ne mândrim?
București tropăie în coada absolută a plutonului, construindu-și târâș-grăpiș Catedrala, încă nefinalizată în anno domini 2016. Ne menținem locul ultim cu care ne-am obișnuit, la fel ca în cazul cumpărărilor de cărți etc.
Așadar, până la urmă, vom avea o catedrală.
Este oare oportun? Este drept?
Oportunitatea este argumentul forte al refuznicilor. Capetele „luminate” invocă precaritatea mijloacelor materiale ale Statului, insuficienţa numărului de şcoli şi spitale, a căror construire ar trebui să prevaleze asupra celei a Catedralei, înmulţirea numărului bisericilor după 1989 şi, în sfârşit, reproşează ultimilor doi patriarhi impunerea acestei idei apărute, după părerea unora, după ieşirea din comunism.
De partea opusă, câțiva „purtători de cuvânt” ai unei mase mai curând amorfe, cu glasul estompat de proteste, aduc ca argument dreptul lor de a avea o opțiune diferită, nevoia de un monument-simbol care să întruchipeze unitatea românilor, lipsa unei biserici în care să încapă numărul de credincioşi care participă la marile sărbători, strădania Bisericii de a acoperi cheltuielile din fonduri proprii şi din daniile credincioşilor, lăsând Statului o contribuţie cât mai puţin împovărătoare.
Discuția nu ajuns încă la o concluzie acceptată de toată lumea.
Deşi s-au publicat informaţii, unii dintre cei care sunt pro-catedrală, ca şi unii dintre cei care sunt contra, au numai cunoştinţe foarte vagi despre istoria ideii de construire a unei catedrale bucureştene şi despre dăinuirea ei în timp.
Cei mai mulţi ignoră totul despre acest subiect.
Cele câteva date care urmează nu au ca scop nici să descurajeze elanul partizanilor Catedralei, nici să-i convingă pe oponenți de necesitatea construirii ei, ci numai să furnizeze tuturor câteva informaţii corecte, pentru a-i ajuta să judece în cunoştinţă de cauză.
Iată mai jos, succint, istoria de mai bine de un secol a amânărilor, șovăielilor, deturnării către alte scopuri a banilor alocați pentru Catedrală, a hotărârilor și a răzgândirilor, o istorie pur dâmbovițeană, care a aruncat în spinarea generației actuale sarcina îndeplinirii a ceea ce a fost la un moment dat considerat un ideal și mai este încă privit ca atare de o parte a societății zilelor noastre.
După cucerirea Independenţei de stat (1877-1878) şi după proclamarea Regatului României (1881), a fost imediat dezbătut de corpurile legiuitoare un proiect de lege care prevedea, în noile circumstanțe, ridicarea unor construcţii de utilitate publică. Votată în 1882, legea aloca o sumă de peste 27 milioane lei aur pentru construirea de şcoli, licee, biblioteci, muzee, câteva biserici, şi pentru cumpărarea bisericii colegiului Dormans-Beauvais (1380) din Paris, destinată a deveni biserică ortodoxă a comunităţii române din capitala Franţei, funcţie pe care şi-o păstrează şi astăzi.
În acelaşi an, a intrat în dezbaterea Senatului un proiect de lege special, dedicat construirii unei catedrale în capitala României. Legea s-a votat la 20 mai 1882. Ceea ce face ca vechimea de 134 de ani a acestei idei să poată fi demonstrată cu documente oficiale.
Însă Adunarea Deputaţilor nu s-a grăbit să dezbată proiectul aprobat de Senat… se pare că aceste neconcordanţe nu sunt o cucerire politică a vremurilor noastre.
A fost nevoie ca Regele Carol I să se implice, luând decizia ca realizarea proiectului să cadă în sarcina guvernului. În iunie 1884 legea a fost votată şi promulgată, atribuindu-se pentru construirea Catedralei, de la Buget, un credit în valoare de 5 milioane lei aur, care reprezentau 5% din bugetul ţării.
În acest moment, încep nesfârşitele discuţii despre alegerea locului unde va fi construită Catedrala. Între necesitatea unor exproprieri costisitoare şi exigenţele de ordin religios privitoare la aşezarea în spaţiu a Catedralei, au trecut ani până când, în 1891, s-a hotărât organizarea unui concurs internaţional pentru alegerea unui proiect de arhitectură a monumentului.
Revolta arhitecţilor români în faţa acestei nesocotiri a competenţei lor a dus la o schimbare de optică, concursul fiind deschis arhitecţilor autohtoni. Dar… se pare că, în cele din urmă, concursul nu a mai avut loc, problema Catedralei dispărând inexplicabil de pe firmamentul preocupărilor tuturor.
Cei 5 milioane lei aur aşteptau însă în Buget.
Intervine acum o altă dispută, familiară şi pentru noi, cei trăitori peste mai mult de un veac: şcoli sau Catedrală?
Pentru moment, şcoala câştigă. În 1892, Take Ionescu, Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, cere Parlamentului să voteze ştirbirea celor 5 milioane de lei destinaţi Catedralei cu peste 1 milion de lei, necesari pentru construirea de şcoli.
Și îi primeşte.
Comoara care aştepta în Buget atrage ca un magnet atenţia diriguitorilor învăţăturii: peste 6 ani, în 1898, Spiru Haret, Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, motivând că nu s-a luat o hotărâre asupra amplasamentului Catedralei, cere, din cei 3.715.563 de lei rămaşi, nici mai mult nici mai puţin decât 3.180.000 pentru… şcoli, desigur.
În faţa nemulţumirii oamenilor Bisericii, Spiru Haret exprimă hotărârea de a nu se renunţa la proiectul Catedralei şi numeşte o comisie, care constată, într-un mod demn de Caragiale, că banii rămaşi nu mai sunt suficienţi pentru îndeplinirea proiectului.
Lucrurile se mai tărăgănează puţin, după care, în 1900, Statul se răzgândeşte. Următorul Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Constantin Istrate, informează Sfântul Sinod că şi ultimele rămăşiţe ale celor 5 milioane de lei destinaţi Catedralei s-au cheltuit, şi că propune Bisericii să se ocupe ea însăși de construirea Catedralei şi să „lanseze lista de subscripţie publică pentru strângerea de fonduri”. Strângerea celor – de data aceasta – 3.000.000 lei se propunea a fi făcută printr-o emisiune de obligaţiuni a Ministerului Cultelor, care avea să fie acoperită în ani, prin sume colectate de la credincioşi de bisericile parohiale. Nimic nou pe lume.
Oamenii dau. Filantropul basarabean Vasile Stroescu, care dăduse bani şi pentru construire de şcoli, donează peste 100.000 lei, o sumă imensă pentru un particular. El scrie: „După învăţământ, cel mai mare neajuns ţara şi Românimea are în lipsa Catedralei. Alt sens donaţiunea me nu are. Dumnezeu nu are nevoie nici de pomana me, nici de a altora, dar asta trebui făcut pentru neamul românesc.”
Însă, până la Primul Război Mondial, nu se găseşte un loc potrivit pentru Catedrală. Între Dealul Mitropoliei, Piaţa Bibescu Vodă – a Halelor (Piaţa de la poalele Dealului Mitropoliei, de unde pleacă strada Bibescu, inclusiv actuala Piaţă a Unirii), Piaţa Romană, locul de vizavi de Universitate pe care se ridică astăzi Teatrul Naţional, locul pe care s-a construit Cercul Militar Naţional şi încă altele, nehotărârea împiedică demararea oricărei iniţiative.
Cum spune Prof. Ing. Nicolae Noica în volumul în care descrie avatarurile Catedralei, „… dacă s-ar fi dorit cu adevărat înălţarea unei Catedrale, un amplasament s-ar fi găsit, dar şi bani în bugetul statului, aşa cum s-au găsit pentru Palatul Justiţiei, Palatul Poştelor, clădirea Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, Palatul Casei de Economii şi Depuneri, Palatul Ministerului Lucrărilor Publice, Palatul Camerei Deputaţilor, clădirea Institutului Geologic şi încă multe altele.”
După Războiul încununat cu Marea Unire din 1918, reînvie ideea ridicării unei Catedrale demne de acest eveniment şi de România întregită. Un schimb de scrisori între Sf. Sinod şi Regele Ferdinand duce la înfiinţarea, în 1920, a unui Consiliu de patronaj, alcătuit din oameni ai bisericii şi mireni, care să supervizeze adunarea fondurilor necesare.
Continuă neabătut căutarea unui loc pentru Catedrală: iarăşi Piaţa Bibescu, iarăşi vizavi de Universitate…
Într-un articol publicat în revista Arhitectura din 1924, Ion Slavici își amintește: „când a sosit la Bucureşti vestea că curcanii noştri au cucerit reduta Griviţa, Eminescu şi eu am chibzuit să publicăm în Timpul un articol în care […] stăruiam ca românii din zilele noastre să ridice şi ei o catedrală la Bucureşti, unde nu e nici o biserică mai încăpătoare, în care mulţi creştini să se roage împreună pentru binele obştesc”.
În 1926, proaspăt înscăunatul Patriarh Miron Cristea obţine, de la primul-ministru Ionel I.C. Brătianu, un credit de 3.000.000 lei pentru începerea lucrărilor. În 1927, el cere Primăriei un loc pentru Catedrală. Se propun din nou diferite amplasamente, între care locul bisericii Sf. Gheorghe (cu demolarea monumentului brâncovenesc), Dealul Arsenalului, actuala Piaţă a Victoriei, între şoselele Aviatori şi Kiselef, la poalele micului deal pe care era situată biserica Mihai Vodă, în capătul Căii Victoriei peste Dâmboviţa, unde se aflau fundaţiile părăsite ale unei proiectate clădiri a Senatului şi unde este azi blocul de 17 etaje din Piaţa Naţiunile Unite, în Parcul Carol etc. Blestemul răzgândirilor lovește inițiativele. Ani de zile se caută un loc care aparţine statului, pentru a se evita costurile exproprierilor. Arhitecţii prezintă proiecte şi militează în favoarea unuia sau altuia dintre amplasamentele propuse.
Efervescenţa depăşeşte anii crizei mondiale – dar nu depăşeşte obstacolul negăsirii locului potrivit. Comitete şi comiții discută la nesfârşit insolvabila problemă. Care este rezolvată pentru multă vreme prin declanşarea celui de Al Doilea Război Mondial şi apoi de ocupaţia sovietică a ţării şi de căderea sub dominaţie comunistă.
După 1989, ideea Catedralei încolţeşte din nou şi reîncep tribulaţiile după un loc potrivit. S-au alocat terenuri: în 1999 în Piaţa Unirii, înlocuit în 2001 cu un loc situat la intersecţia Bulevardului Unirii cu străzile Mircea Vodă şi Nerva Traian; în 2004 în Parcul Carol.
S-au propus diverse alte locuri, în Parcul Tineretului, în Piaţa Arsenalului, în locul fostei mănăstiri Văcăreşti etc.
În sfârşit, în 2005 se atribuie pentru Catedrală terenul din Dealul Arsenalului, Calea 13 Septembrie, lângă mastodontul bucureștean nici acum terminat, în care funcționează Parlamentul. O vecinătate semnificativă.
Deşi Guvernul se obligă să acorde Patriarhiei sprijinul necesar, Ordonanţa de urgenţă nr. 19/17 martie 2005 stipulează, între altele, că fondurile destinate construirii monumentului vor fi asigurate de Patriarhia Română. Până la urmă, mai dă și guvernul ceva, strânge și Patriarhia ceva și fondurile se adună.
Locul a fost sfinţit în noiembrie 2007.
În urma unui concurs, a fost ales proiectul considerat cel mai apropriat, prezentat de SC Vanel Exim SRL Bacău; autorizaţia de construire a fost obţinută la 2 sept. 2010.
Lucrările de organizare a şantierului au început la sfârşitul anului 2010.
Astăzi, după 6 ani, construcţia a avansat, monumentul fiind deja ridicat în proporţie de peste jumătate.
Aici suntem în momentul în care alte voci repun pe tapet problema oportunității construirii Catedralei. Pesemne că aceleași discuții se vor purta cu înflăcărare și atunci când lucrările vor fi încheiate. În afară de probabilitatea ca aceste certuri sterile, agrementate în multe cazuri cu injurii de diverse grade, să fie o caracteristică a vieții sociale și politice bucureștene, cred că ardoarea aceasta ar putea fi întrebuințată pentru cauze mai bune. Nu văd cum ar putea presupune cineva cu seriozitate că zidurile deja înălțate ar putea fi lăsate în paragină, dotând Bucureștii cu încă o ruină sinistră. Nu că noi, cetățenii resemnați ai Capitalei României n-am fi obișnuiți. Dimpotrivă.
Oricum, ne putem consola cu ideea că noul lăcaș nu va fi atât de mare ca acelea din capitalele unora dintre țările din jur și nici nu va amenința supremația celei mai mari (și mai urâte) clădiri din Europa, lângă care este așezat.
Dacă mă gândesc și la considerația pe care o datorăm opiniei concetățenilor noștri care doresc acest monument, aș spune chiar că nu avem încotro și Capitala trebuie să-și capete, în sfârșit, Catedrala ei.
Nu, nu aruncați cu ouă, măcar din respect față de Paștele care se apropie!
Nu cu pietre!
Nuuuuu…
Articolul aparține doamnei Silvia Cofescu, co-fondator si director al editurii Vremea, autor, traducator, ilustrator de carte, membru in Comitetul Director al Asociatiei Editorilor Romani și a fost publicat în data de 8 aprilie 2016 în Contributors.
O inițiativă pentru misiune ortodoxă născută în 2013.
Puteți să ajutați lucrarea noastră folosind pagina noastră Patreon. (https://www.patreon.com/avereabisericii)
Vă mulțumim!
