„Ce părere ai despre asta?” este tot ce prietenul meu mi-a scris într-un mesaj privat pe Facebook, atașând un articol despre o tânără femei, Brittany Maynard, bolnavă de cancer la creier în stadiul 4. Doctorii i-au spus că mai are 6 luni de trăit și ea a decis să învingă cancerul prin a-și pune capăt vieții cu ajutorul unor medicamente.
După un răspuns scurt, prietenul m-a întrebat ce mă întreabă de obicei despre astfel de lucruri: „Va fi Dumnezeu mâniat pe ea?” Pentru un motiv oarecare, acest prieten al meu m-a ales pe mine ca cel la care caută răspunsuri în chestiuni de credință. Are obiceiul de a folosi conversația ca o modalitate de a-și rezolva frustrările cu Dumnezeu, sau cel puțin propria sa idee despre Dumnezeu. Și eu mă simt obligat să răspund fiindcă de obicei întrebările sale sunt provocatoare într-o măsură considerabilă.
Întrebarea lui este destul de simplă: Condamnă Dumnezeu pe cei care se sinucid?
Voi spune aici ceea ce i-am spus și lui, „Nu știu!”. Și spun asta nu fiindcă Biserica Ortodoxă nu are o poziție clară în această privință, ci fiindcă problema are multe aspecte care o fac dificil de judecat superficial. Celor interesați de perspectiva ortodoxă le recomand acest excelent articol (în limba engleză).
Dar, dacă ar fi să mă îndepărtez puțin de întrebarea prietenului meu, aș găsi ceva mult mai interesant în povestea tinerei bolnave de cancer. Ce înseamnă să „mori cu demnitate”?
Această tânără lasă impresia că a muri în durere și suferință este a muri lipsit de demnitate. Articolul o laudă pentru faptul că a dus o viață lipsită de frică, evidențiat de faptul că a alergat semi-maratoane și a urcat muntele Kilimanjaro. Fără îndoială că aceste lucuri au necesitat multă durere și suferință. Dar când ne îndreptăm atenția spre moarte, durerea și suferința devin într-un fel lipsite de demnitate.
Este acest lucru adevărat?
Apreciez gândurile Părintelui Andrew Damick asupra aceluiași caz al tinerei, observând prizioneratul nedrept a lui Neslon Mandela ca ceva care a vorbit despre „puternicul mesajul despre valorea omului” prin faptul că l-a îndurat cu răbdare. A părăsit închisoarea cu o demnitate ce nu ar putea fi nicicând egalată dacă nu ar fi îndurat tot ce i s-a întâmplat.
Mă gândesc și la eroul meu în psihologie, Viktor Frankl, și cei 3 ani pretrecuți de el în lagărele morții ale nazismului. Victor Frankl a învățat lumea că deseori oamenii nu pot schimba situațiile dificile în care se găsesc, dar „ceea ce contează este atidudinea lor – atitudine ce le permite să transforme dificultatea în realizare, triumf și eroism.” (Omul în căutarea sensului vieții). Frankl este cunoscut pentru ideea că sensul vieții este necondiționat și că „nici suferința nici moartea nu îl pot anula”.
Mă gândesc iarăși la nenumăratele exemple de eroism cu care sfinții și martirii creștini și-au întâmpinat sfârșitul în unele dintre cele mai extreme suferințe și torturi imaginabile.
Sfântul Ignatie al Antiohiei, prizionier în drum către Roma unde a fost condamnat la a fi ucis de fiare sălbatice în Coloseum, a scris: „Nicio putere, văzută sau nevăzută, nu mă va abate din drumul meu spre Iisus Hristos. Focul, crucea, fiarele sălbatice – luptele, tărierile, zdrobirea oaselor și schilodirea membrelor, sau chiar nimicirea întregului meu trup – și orice tortură oribilă și demonică să vină asupra mea, atâta timp cât îmi voi câștiga drumul către Iisus Hristos!”
Nu numai că nu a încercat să ocolească soarta iminentă, ci chiar și-a asumat-o cu un curaj de nespus. Scriindu-le creștinilor din Roma care ar fi încercat să îi obțină eliberarea, a spus „Vă implor să nu îmi faceți aceasta! vă rog să mă lăsați spre mâncare fiarelor, căci ele îmi vor deschide calea către Dumnezeu. Eu sunt grâul Lui, măcinat de dinții leilor spre a fi pâine curată pentru Hristos. Mai mult, lăsați aceste bestii să îmi devină mormânt, să nu rămână nici o bucată din carnea mea în urmă spre a nu fi povară nimănui după ce voi adormi. Când nicio urmă din trupul meu nu va rămâne spre văzul lumii, atunci voi cu adevărat discipol lui Iisus Hristos.”
Încerc oare să asemăn cancerul de stadiu 4 cu prizioneratul sau martiriul creștin? Nu. Încerc însă să arăt că durerea și suferința în cursul morții nu pot fi egalate cu o moarte lipsită de demnitate. Și nu sunt cu totul necunoscător în această privință. Recent am terminat un curs de consiliere într-un spital de tratare a cancerului unde zilnic am văzut pacienți cu cancer în stadiul 4 și familiile lor în condiții extrem de nefericite. Am stat lângă patul lor în timp ce se luptau cu boala până la ultima suflare. Mulți dintre ei erau îngroziți și dacă ar fi avut posibilitatea alegerii pe care Birttnay a luat-o, unii dintre ei ar fi ales la fel. Dar mult mai mulți au ținut piept suferinței și morții iminente asemeni sfinților. Amintirea lor îmi bântuie cele mai adânci părți ale sensibilității mele și, fără ca ei să știe, îmi dau curaj în fața propriei mele fragilități și morți.
Dacă aș avea posibilitatea să o sfătuiesc pe Brittnay Maynard, aș încuraja-o să caute un sens în lupta ei cu cancerul. Să caute demnitate nu în puterea ei de alege când și cum să moară, ci în a muri bine – prin a accepta lupta ei cu cancerul în felul în care a acceptat lupta ei cu muntele Kilimanjaro. A muri cu ușurătate nu este mai demn decât a urca un munte în tele-ski.
Articol preluat de pe blogul personal al lui Eric Hoyde: „“Dying with Dignity”: thoughts on Brittany Maynard’s resignation from cancer„
O inițiativă pentru misiune ortodoxă născută în 2013.
Puteți să ajutați lucrarea noastră folosind pagina noastră Patreon. (https://www.patreon.com/avereabisericii)
Vă mulțumim!
