Vrednic este!

Vrednic este!

|
09/12/2013
|
0 comentarii
|

Articolul de mai jos reprezintă o luare de poziție a lui Alexandru Racu, doctor în științe politice. Articol apărut inițial pe blogul său și preluat aici cu aprobarea autorului.

Cine? Aparent Victor Ponta, care tocmai a fost onorat de ÎPS Andrei Andreicuţ cu Ordinul Crucea Transilvaniei (cea mai înaltă distincţie a Arhiepiscopiei pe care o păstoreşte), cu ocazia inaugurării noului campus al Facultăţii de Teologie de la Universitatea Babeş-Bolyai. Şi de ce ar fi vrednic? Datorită plagiatului care îl recomandă drept vrednic ctitor de instituţii academice? Datorită susţinerii unui proiect minier care înseamnă aur pentru RMG şi cianură pentru locuitorii Transilvaniei, şi care s-a lovit altminteri atât de opoziţia Bisericii Ortodoxe Române cât şi de cea a Academiei Române? Datorită abuzurilor la adresa cetăţenilor şi credincioşilor din Pungeşti, minţiţi în timpul campaniei electorale şi bătuţi după venirea la putere a celor care i-au minţit? Datorită faptului că membrii PSD din Parlamentul European susţin cele mai inovative proiecte legislative în materie de drepturi sexuale în timp ce Victor Ponta s-a opus solicitării BOR de a menţiona în viitoarea Constituţie caracterul monogam şi heterosexual al familiei în România? Şi cum să nu rămâi perplex atunci când un lider social-democrat european vorbeşte despre Armată şi Biserică în termeni care par mai degrabă desprinşi din discursurile generalului Franco. Dar se pare că, atunci când jandarmii (adică militarii) sunt trimişi peste ţăranii care se opun intereselor marelui capital, iar ierarhii îi onorează pe cei care dau ordinele, şi social-democraţia poate să devină un pic franchistă.

Merită remarcat şi cinismul prim-ministrului. Întâi de toate, combinaţia în virtutea căreia Ponta şi-a atras onorurile publice ale unui ierarh al BOR e folosită drept pretext pentru acuza de impietate la adresa celor care-l huiduie. Modelul acestui tip de atitudine trebuie căutat în Rusia lui Vladimir Putin. Pe de altă parte, tot cinic, Ponta afirmă că “nu întâmplător, într-o perioadă în care atât de multe lucruri ne despart, sunt două simboluri în jurul cărora românii se strâng, în primul rând biserica şi, de asemenea, armata română”. Probabil că Ponta speră ca Biserica să cultive prin predică o unică viziune cu privire la politica guvernului său (evident, favorabilă acesteia din urmă) tot aşa cum armata/jandarmeria impune această unică viziune prin forţă. Însă, după părerea mea, efectul acestei încercări de a coopta ierarhii BOR în cadrul acestei unităţi de clică dominantă va fi, dimpotrivă, o accentuare a clivajelor din societatea românească, atât cele sociale (inclusiv în cadrul Bisericii) cât şi cele culturale (inclusiv în cadrul taberei politice care se opune politicilor neoliberale ale guvernului Ponta – fapt pe care e posibil ca Ponta să şi mizeze). Altfel spus, prin afişarea publică indecentă alături de ierarhi ai BOR, Ponta alimentează atât conflictul dintre ierarhie şi popor, cât şi conflictul dintre opozanţii credincioşi şi opozanţii laici ai guvernării sale. Pentru că e de aşteptat ca evenimente de acest gen să reaprindă polemica privitoare la finanţarea Bisericii de către stat.

Ajungem astfel la fondul problemei. Căci, din câte se pare, unicul motiv invocat în spirijinul deciziei de a-i acorda lui Victor Ponta cea mai înaltă distincţie a Arhiepiscopiei Clujului, Albei şi Maramureşului este sprijinul financiar acordat de guvernul Ponta pentru construcţia noului campus universitar al Facultăţii de Teologie de la Cluj. Asta de parcă Ponta ar fi finanţat respectiva construcţie din banii lui, nu din banii contribuabililor. Sau de parcă n-ar fi de datoria unui prim-ministru să asigure infrastructura pentru învăţământul universitar. Aşa că din două una : ori am ajuns în situaţia în care achitarea (evident, parţială) de obligaţiile din fişa postului este răsplătită cu cea mai înaltă distincţie a Mitropoliei Clujului, Albei şi Maramureşului (dar atunci ÎPS Andrei ar trebui să acorde distincţia aceasta tuturor românilor care se achită pe alocuri şi prin părţile neesenţiale de obligaţiile din fişa postului), ori ÎPS Andrei chiar nu se sfieşte să-l onoreze pe măria sa Ponta pentru faptul că i-a făcut un cadou din banii publici după cum au vrut muşchii lui domneşti. Un astfel de fapt ar trebui să stârnească nu doar iritarea celor care se opun finanţării Bisericii de către stat, ci şi a creştinilor ortodocşi care nu vor să-şi vadă Biserica pusă în slujba consolidării imaginii unor politicieni compromişi. Însă îndrăznesc să spun că nu există o relaţie necesară între finanţarea Bisericii de către stat şi instrumentarea politică a religiei, sau, altfel spus, că nu finanţarea Bisericii de către stat reprezintă problema ci felul în care aceasta este făcută. Iar aici avem două probleme. Prima priveşte gradul de control democratic asupra constituirii bugetului. În acest sens, vorbim despre o problemă care nu se limitează la finanţarea Bisericii, ci priveşte în aceeaşi măsură şi finanţarea învăţământului, sănătăţii, ş.a.m.d. Altfel spus, putem conveni de principiu că, în virtutea apartenenţei declarate la Ortodoxie a majorităţii covârşitoare a românilor, finanţarea Bisericii de către stat reprezintă o măsură politică democratică ȋn conformitate cu voinţa poporului român. Cu toate că apartenenţa declarată la Ortodoxie nu se traduce automat în sprijinirea acestui model de finanţare a Bisericii, şi, din câte se pare, nici criticii şi nici susţinătorii actualului sistem nu s-au silit prea mult să afle câţi dintre cei care se declară ortodocşi sunt şi pentru finaţarea Bisericii de către stat. Dar presupunând că am avea o majoritate solidă care este pentru, cum şi cred că este cazul, rămâne problema care priveşte procentajul concret destinat Bisericii şi modul concret în care sunt alocaţi banii (pe ce exact se dau bani de la buget – problemă care, repet, nu piveşte doar finanţarea Bisericii, ci gestionarea avuţiei publice în ansamblul ei). Or, e de dorit ca această problemă să nu fie lăsată la discreţia unei clase politice cu un grav deficit nu doar de moralitate, ci şi de reprezentativitate (actualul guvern a fost votat efectiv de puţin peste 20% dintre români, mulţi dintre ei crezând în promisiuni electorale care, după cum am văzut, au fost date uitării imediat după alegeri).

Strâns legată de prima, cea de-a doua problemă apare la celălalt capăt al circuitului banilor şi priveşte modul în care se raportează beneficiarii (ierarhii BOR) la cei care distribuie banii (politicienii). Or, inevitabil, deficitul de reprezentativitate şi participare democratică de la un capăt al circuitului încurajează ploconeala de factură premodernă la celălalt capăt al circuitului. Evident, aceasta reprezintă o variabilă care depinde de gradul de verticalitate al fiecărui ierarh în parte (ar fi nedrept să judecăm ierarhia, ca de altfel orice categorie socială, în mod nediferenţiat), precum şi de capacitatea diferitelor eparhii/parohii de a-şi acoperi cheltuielile necesare (şi) din alte surse decât cele aflate sub control politic şi într-un mod care să nu presupună comportamente de aceeaşi natură precum cele invocate mai sus. De aceea, nici nu cred că încetarea finanţării Bisericii de către stat va duce automat la eliminarea problemei (ba mai mult, ca şi în alte cazuri în care vorbim despre „descentralizare”, s-ar putea ca problema să se agraveze), fiind foarte posibil ca relaţia compromiţătoare cu politicienii să fie înlocuită cu o relaţie compromiţătoare cu afaceriştii locali, în condiţiile în care îmbogăţirea celor din urmă este deseori mijlocită de corupţia celor dintâi.

Aşadar, nu finanţarea Bisericii de către stat reprezintă problema, ci deficitul de democraţie al sistemului politic românesc. Cercul vicios se formează atunci când pe de o parte fondurile de la buget sunt atribuite Bisericii în mod discreţionar de către nişte politicieni care scapă controlului democratic efectiv, iar pe de altă parte, diverşi reprezentanţi ai clerului nu se raportează la politicieni ca la nişte reprezentanţi ai poporului, ci ca la nişte oligarhi de drept divin. Biserica Ortodoxă Română îşi poate justifica prezenţa ei în cetate, inclusiv finanţarea de către stat, în cheie democratică. Iar democraţia românească are şi posibilitatea şi dreptul de a fi originală, şi de a aborda problema laicităţii în propriii ei termeni, diferiţi de termenii în care problema este abordată în alte societăţi democratice cu o istorie şi o cultură diferite. Căci altminteri, despre ce democraţie mai poate fi vorba atunci când nişte minorităţi vocale încearcă să impună majorităţilor nişte modele de import, aşa cum pocedează recurent diverşii activişti secularişti de pe la noi? Însă în măsura în care reprezentanţi ai ierarhiei scurtcircuitează logica democratică prin atitudini premoderne, deviind în acelaşi timp de la conduita bisericească cuvenită în raport cu puterea politică (nu doar cu cea dintr-un regim politic modern, ci cu orice fel de putere politică), pe termen lung, preţul finanţării Bisericii de către stat s-ar putea să fie înstrăinarea Bisericii de popor. Nu doar de acea parte a poporului expusă oricum înstrăinării de Biserică – care trece sau a trecut prin experienţa universitară şi pe care ierarhia ar face bine să o trateze cu mai multă responsabilitate pastorală. Ci, după cum par să indice evenimentele recente, ierarhia riscă să se rupă şi de România profundă.

Sursă foto: Ziarul Lumina

Politică comentarii

Siteul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Totuși, de prea multe ori, exprimarea lor se face într-un mod extrem de agresiv, fără coerență, și denotă mai degrabă un patos extrem decât o atitudine rațională.

Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.

Comentarii de tipul "toți preoții sunt niște X", "am văzut eu pe unul care...", "biserica este doar...", nu aduc absolut nicio contribuție.

Comentariile anonime vor fi cel mai probabil șterse, mai ales dacă sunt agresive (de orice parte s-ar poziționa). Pentru mai multe detalii legate de politica noastră privind comentariile, citește aici.