Horia Patapievici: „Spațiul nostru public este azi dominat de marxism cultural”

Horia Patapievici: „Spațiul nostru public este azi dominat de marxism cultural”

|
03/06/2018
|
0 comentarii
|

În anii 1990, când publicam câte trei sau patru articole pe săptămână, m-am simțit absolut liber. Apoi, odată cu CNSAS-ul, a început deceniul meu instituțional, când libertatea mea publică a fost limitată de responsabilitățile instituționale. Fapt care a continuat, până în 2012, cu ICR-ul.

Dar din iulie 2010 m-am retras complet din presă, iar din august 2012 și din spațiul public. Mi-am regăsit libertatea publică din anii 1990? Nu. Între timp, a trebuit să descopăr că spațiul public nu este numai un spațiu al posibilei libertăți de expresie, ci și al campaniilor de character assassination. Față de anii 1990, spațiul nostru public este azi dominat de ortodoxiile ideologiei progresiste, care este, în fond, un marxism cultural, și de terorismul televiziunilor politice, care pot monta campanii de presă extraordinar de eficiente împotriva oricui.

Cum nu ești pe linie, cum devii fascist; cum deplângi că se muncește prost, cum devii dușmanul săracilor; cum prețuiești creștinismul, cum devii fundamentalist; cum critici islamismul, cum ești denunțat ca islamofob; cum critici establishment-ul neoavangardei, cum devii reacționar (și ești demascat ca toxic); cum respingi socialismul, cum devii legionar; cum îți declari anticomunismul, cum ești imediat declarat taliban; cum ești pro-capitalist, cum ți se lipește eticheta de darwinist social; cum critici politicile identității de gen, cum ești demascat ca rasist; cum elogiezi Europa, cum devii suprematist (alb, bărbat, creștin, heterosexual…); etc.; etc.

Unde ideologia domină, stigmatizarea e întotdeauna un procedeu al intimidării; și unde stigmatizarea poate fi instituționalizată sau propagată instituțional (inclusiv prin mass media), spațiul public nu mai este al tuturor și, ca atare, libertatea unora e mai mică, din cauza puterii altora, care, fiind mai greu de echilibrat, e mai mare. (…)

Altfel, când cineva se simte ofensat, se duce la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și cere închiderea gurii considerate de el/ea drept ofensatoare, iar directorul Consiliului, care este acolo de pe vremea lui Adrian Năstase, el l-a pus, pedepsește. Acest om, pus acolo să apere ortodoxia progresistă, se simte atât de îndreptățit în puterea lui discreționară, încât folosește fără să se jeneze expresia: „Cristian Tudor Popescu trebuia pedepsit”. Auziți: trebuia pedepsit. M-a înfiorat.

Președintele unei instituții dintr-un stat democratic ne explică calm și sigur pe el de ce, la vini (închipuite) egale, șefa guvernului nu trebuia pedepsită, în timp ce jurnalistul trebuia pedepsit. E, totuși, incredibil! Iar lumea salută acest lucru ca fiind bun, pentru că, nu-i așa?, corectitudinea politică ar fi un fel de politețe care ne face pe noi, mârlanii de rând, să devenim bine crescuți. Pentru corectitudinea politică, critica ortodoxiei ei constituie un delict. De pildă, critica politicii extrase de islamiști din islam se numește islamofobie, uneori chiar „islamofobie fascistă”.

În Franța, cariera unui istoric care a argumentat teza că occidentul medieval nu datorează atât de mult islamului (cum s-a ajuns să se creadă în ultimii ani) a fost curmată prin acuzația că lucrarea sa nu are legătură cu știința, ci este o expresie a „islamofobiei savante”. (…)

Orice om decent are oroare să fie numit rasist, antisemit, suprematist. Nu poți spune, de exemplu, că ți se par indecente anumite aspecte ale paradelor gay. Dacă o faci, se cheamă că ești homofob. Or, tu nu îi detești pe homosexuali, îți displace numai sindicalizarea unui anumit tip de militantism și schimbarea standardului, care ar trebui să fie comun, de decență publică. Și te trezești, în urma acestei critici, că ai fost băgat, împotriva voinței tale și fără niciun suport real, în căsuța nasoală a homofobilor. Corectitudinea politică a câștigat încă o victimă, confirmându-și astfel puterea pe care o are asupra opiniei publice. În Occident,  corectitudinea politică este foarte puternică: universitățile sunt bastioanele ei, progresiștii comisarii ei. Prin progresist înțeleg omul care a adoptat ca ideologie interdicțiile, anatemele și excluziunile corectitudinii politice.

Cuvântul „progresist” poate induce în eroare, pentru că sugerează că progresiștii sunt mereu cu progresul. Nu este așa. Ei sunt, cumva, chiar regresiști; dar ei așa își spun și așa le spun și eu, când îi critic. Cât mă privește, eu nu sunt deloc împotriva progresului: s-a văzut, prin tot ce am făcut la CNSAS și ICR că funcționez prin respectarea procedurilor democratice, că sunt animat de spirit liberal și că măsurile luate ori sprijinite de mine au adus progres, nu regres și nici conservatorism. Când critic progresiștii, critic puterea lor de a anatemiza și exclude.

Eu sunt împotriva ideologiei lor, care e un marxism cultural și care le conferă o putere de care uzează pentru a face curățenie în jur și a putea rămâne singuri puternici, ei împreună cu statul. Ei și statul, adică, până la urmă, ei, statul. Ca obiect al detractorilor de tot felul, cu imaginea făcută mai mult de ei, decât de scrierile sau spusele mele, și cu o capacitate de a o corecta ce spun ei despre mine mult redusă de puterea lor și de eficacitatea campaniilor de presă, nu, nu mă simt complet liber. […]

Rebelii de azi îmi par niște rebeli lucrativi: sunt împotriva lui Dumnezeu, împotriva civilizației occidentale, împotriva ideii de ordine morală, sunt socialiști, dar trăiesc foarte confortabil pe seama capitalismului și a ordinii morale… Nu-mi plac acești rebeli, care îl au ca idol cool pe Che Guevara, un criminal, și pe care lumea bună de azi îi transformă în vedete mediatice.

Fragmente dintr-un articol de Horia-Roman Patapievici, revista Newsweek, 15 mai 2018 

Politică comentarii

Siteul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Totuși, de prea multe ori, exprimarea lor se face într-un mod extrem de agresiv, fără coerență, și denotă mai degrabă un patos extrem decât o atitudine rațională.

Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.

Comentarii de tipul "toți preoții sunt niște X", "am văzut eu pe unul care...", "biserica este doar...", nu aduc absolut nicio contribuție.

Comentariile anonime vor fi cel mai probabil șterse, mai ales dacă sunt agresive (de orice parte s-ar poziționa). Pentru mai multe detalii legate de politica noastră privind comentariile, citește aici.