Sfințenia Bisericii și păcatele preoților

Sfințenia Bisericii și păcatele preoților

|
23/06/2014
|
0 comentarii
|

“Veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui. […] Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Matei 10)

preot comunitate

Preoții sunt judecați în două feluri. Fie de cei care nu acceptă valorile credinței creștine, și deci consideră că au un sistem de valori mai bun. Fie acceptă valorile creștinismului, dar se cred mai buni decât preoții și îndreptățiți să îi judece.

Mai există și varianta comodității în care preotul trebuie să fie modelul de sfințenie al unui mod de viață pentru care noi nu facem niciun fel de efort. Adică să fie el mai întâi sfânt, că poate om face și noi ceva în privința asta. Căci dacă preotul nu este, noi de ce să ne mai străduim.

Oricare ar fi motivele, judecata preoților este o formă agresivă de luptă împotriva lui Dumnezeu și a Bisericii. Comunitatea credincioșilor se formează și crește în jurul preotului, chipul văzut al lui Hristos în Biserică. Lovind în el, lovim în Hristos. Hristos însuși Se identifică cu preoții ca urmași ai apostolilor pe care i-a trimis spre propovăduire. La Dumnezeu se poate ajunge numai prin Hristos. La Hristos se poate ajunge numai prin preoți. Biserica nu are ființă și nici sens în lipsa preoților.

Judecând preoții și reproșându-le păcatele pe care nu le vedem mai întâi la noi, ne negăm apartenența la Biserică. Ne facem orbi față de războiul duhovnicesc pe care toți îl purtăm, preoți sau nu. Dar mai ales preoții poartă acest război prin aceea că iau asupra lor poziția de pastor și duhovnic al comunității. Doar preotului îi revine sarcina de a asculta și de a îndruma oameni în suferință, în patimi, în deznădeje, în răzvrătire, în ignoranță, în nepăsare. Doar preotul este cel asupra căruia se îndreaptă deopotrivă atacurile diavolului din interior, prin patimile omenești, și din exterior prin invidie, bârfe, minciuni, reproșuri, pretenții și false așteptări.

Preotul, prin sarcina și poziția sa, este dator să aibă o ținută duhovnicească înaltă. Dar odată cu această exigență, din partea comunității trebuie să se manifeste o înțelegere și susținere corespunzătoare. Însă, în realitate, ceea ce se întâmplă este că noi facem judecata noastră cu atât mai aspră și neîngăduitoare. Acolo unde ar trebui să sporească rugăciunea, noi sporim acuzele și îndreptățirile propriilor păcate. Dăm vina pe ceilalți, și în primul rând pe preoți.

În loc să vedem lăcomia noastră, îi acuzăm pe preoți că ne obligă să ținem post, și ne smintim de burțile pronunțate ale unora dintre ei.

În loc să vedem zgârcenia noastră, îi acuzăm pe preoți că iau bani pentru diferite slujbe. Dintre toate lucrurile din lume, ne așteptăm ca ce primim de la biserică să nu implice niciun fel de efort financiar din partea noastră.

În loc să înțelegem senzualitatea și sexualitatea degrandantă în care ne scăldăm, ni se pare că preoții cumva se bagă în lucruri care nu-i privesc. Ca și cum sfințenia se reduce la câteva reguli de bună purtare pe stradă și în parc, iar dormitorul este locul în care sunt liberi de orice fel de responsabilitate.

În loc să înțelegem tristețea în care ne afundăm ca urmare a propriilor păcate și îngrijorări inutile, cerem de la preoți o înțelegere și susținere pe care noi înșine nu o manifestăm față de alții. Așteptăm de la ei un fel vindecare miraculoasă care să ne scutească de orice efort și sacrificiu.

În loc să înțelegem mânia noastră ca pornire irațională și egoistă împotriva aproapelui, cumva ni se pare că noi am făcut tot ce trebuia făcut și numai preoții sunt de vină pentru problemele din viața noastră. În lipsa lor și Bisericii, lumea ar fi mai bună și numai potrivită pentru înalta noastră statură morală.

Toate neliniștile și grijile din viața noastră, ne așteptăm ca să se rezolve prin minune cu o rugăciune spusă de preot, sau o participare ocazională la Sfânta Liturghie. Dar fără ca noi să ne implicăm activ, în fiecare zi, într-un efort de creștere duhovnicească. Așteptăm să primim ceea ce credem că merităm fără niciun fel de efort.

În fine, dintr-o prea bună părere despre noi înșine, privim de sus spre cei pe care Hristos i-a pus în mijlocul Bisericii ca responsabili pentru viața și mântuirea credincioșilor. Și noi, ca răsplată pentru eforturile lor, le aducem greutatea judecății și a indiferenței noastre.

Uităm că preoții sunt copiii părinților noștri. Au crescut și s-au format în același mediu ca și noi. Deci poartă în ei aceleași urme ale păcatelor vremurilor în care trăim. Și lupta lor este îndoită cu fiecare credincios pe care preoții îl au în grijă. Dar cumva, așteptăm ca preoții să se poarte ca venind din altă lume, o lume pe care nu o cunoaștem și nici nu o înțelegem. Și, drept vorbind, nici nu o dorim în vreun fel. Ne place să viețuim în această lume, și să judecăm pe oricine ne desparte de ea, de plăcerile și patimile ei.

Politică comentarii

Siteul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Totuși, de prea multe ori, exprimarea lor se face într-un mod extrem de agresiv, fără coerență, și denotă mai degrabă un patos extrem decât o atitudine rațională.

Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.

Comentarii de tipul "toți preoții sunt niște X", "am văzut eu pe unul care...", "biserica este doar...", nu aduc absolut nicio contribuție.

Comentariile anonime vor fi cel mai probabil șterse, mai ales dacă sunt agresive (de orice parte s-ar poziționa). Pentru mai multe detalii legate de politica noastră privind comentariile, citește aici.