Religia în școli și neștiințificitatea psihologilor materialist-atei

Religia în școli și neștiințificitatea psihologilor materialist-atei

|
06/01/2015
|
8 comentarii
|

adeverul-religie

Așa cum ne-a obșinuit deja, cotidianul Adevărul și-a adunat o echipă de “specialiști” care își dau cu părerea cu amatorism, dacă nu chiar cu totală incompetență, despre chestiuni care, mai degrabă, îi privesc pe alții decât pe ei. Dar ei sunt specialiștii care au pretenția că pot decide pentru copiii altora, pretenție pe care cotidiane de largă circulație o amplifică mediatic.

Doamna Diana Nicolescu, blogger Adevărul, psiholog cu vederi științific-atee, pune la îndoială rațiunea prezenței religiei în școli și, fundamental, însăși natura credințelor religioase ca având o origine transcendentă. (Vezi articolul și sursa foto aici)

Pretenția că neurologia, studiul creierului uman, ar explica în vreun fel fenomenele mentale și, prin urmare, cele spirituale, este un mit, o iluzie puternic susținută în mediile seculare. Nu există absolut nicio teorie care să explice științific de ce oamenii, și chiar și animalele, au capacități senzoriale (putem percepe culori, sunete, gustul, mirosul, pipăitul). Faptul că există zone din creier care sunt activate în momentul în care aceste simțuri sunt excitate nu este o dovadă cum că acele centre ar fi în totalitate responsabile pentru simțuri. Cu atât mai puțin avem acum o perspectivă clară și fără echivoc în privința mecanismului concret în care diferiți centri din creier ar fi direct și exclusiv responsabili pentru senzații. Și încă cu atât mai puțin, adică deloc, știm cum se nasc în creierul uman gândurile, credințele, raționamentele, intuiția adevărului, a binelui, gândirea abstractă.

De aceea, deși își consideră vederile ca fiind științifice, Doamna Diana Nicolescu este departe de așa ceva.

Sunt de meserie psiholog şi, ca cei mai mulţi dintre confraţii mei, am o abordare mai degrabă ştiinţifico-ateistică asupra viziunii vieţii. Este o concluzie personală la care ajuns după un demers intelectual individual.

Un demers intelectual onest ajunge la concluzii raționale în urma unui raționament bazat pe premise cunoscute ca fiind adevărate. Dacă însă concluziile noastre se bazează pe postulate mai degrabă iraționale, cum este cazul multora din sentințele pe care doamna Nicolescu le exprimă în articolul său, atunci ori demersul nu este unul intelectual ori nu este foarte onest.

Am însă clienţi şi prieteni religioşi, iar unul dintre ei mi-a replicat dorinţei mele de a susţine scoaterea religiei din programa şcolară că „religia izvorăşte din bucuria fundamentală pe care o simţim în momentul în care suntem în viaţă şi acest lucru duce către un simţ al recunoştinţei şi obligativităţii şi, desigur, o dorintă să conservăm această bucurie; dorinţă ce îşi găseşte expresia în practicile religioase”. Este foarte inteligent şi sensibil prietenul meu, dar nu cred că sunt de acord cu el.

Cu riscul de a pierde un prieten care se declară tolerant (dar până la atei, mai degrabă înţelege musulmanii terorişti, decât ateii) i-am zis că nu sunt de acord. Oamenilor nu le place sa fie contrazişi. Evident, în momentul în care critici sau contrazici, creezi o stare de disconfort celuilalt, iar natura noastră este de a evita neplăcerea şi de a ne asocia cu oameni sau procura lucruri care ne produc plăcere. Este într-adevăr atât de simplu.

Nu, nu este deloc atât de simplu. Plăcerea, simpla plăcere, nu poate da seama de legăturile dintre oameni. Dragostea nu este plăcere și plăcerea nu este dragoste. Un psiholog profesionist ar trebui să știe mai bine decât atât. Dragostea este sursa bucuriei și de multe ori dragostea merge împotriva unor situații care sunt departe de a produce plăcere. Este simplist și naiv să consideri că oamenii sunt ființe care se lasă duse de zăhărelul din diferite situații. Ci este definitorie tocmai capacitatea omului de a îndura suferință, de multe ori din partea celor apropiați, pentru un scop care depășește conjunctura prezentă.

Sunt multe lucruri care izvorăsc din plăcerea de a fi în viaţă, iar a fi în viaţă nu este întotdeauna o plăcere (să ne gândim inclusiv la cazuri extreme de încarcerare). A fi în viaţă rezultă în plăcere când viaţa este de calitate. Un paraplegic ar putea fi de acord cu mine şi contrazice pe amicul Nathan (aşa îl cheamă).

Dar există paraplegici care sunt de acord cu amicul Nathan. Așa cum au existat cazuri extreme de încarcerare unde, tocmai acolo și cu mult mai mult acolo decât altundeva, oamenii au descoperit bucuria vieții și a credinței. De cealaltă parte, însă, există plăcerea de a închide ochii la situațiile care ne infirmă părerile, și a insista habotnic în a ne preface că susținem adevărul.

Pentru unii [religia] pare naturală pentru că se mulează pe propriile lor viziuni despre viaţă şi lume. Dorinţa de a conserva “bucuria de a fi în viaţă” este mai mult relaţionată de voinţa noastra înnăscută de a fi în viaţă şi supravieţuirea biologică, astfel perpetuând ce am creat deja.

Doamna Nicolescu folosește termenul “înăscut” de foarte multe ori în pledoaria dânsei. De unde știe dânsa ce este înăscut și ce nu? Nu este deloc clar acest lucru. Ar fi însă o iluzie să credem că are în spate o literatură științifică care să îi susțină părerile. Nu are. Mai cu seamă psihologia și psihologia evoluționistă, abuzează din plin de sentințe și postulate de tipul “oamenii sunt programați să…”. Afirmații în mare măsură pur speculative și vide din punct de vedere explicativ. Termenul tehnic pentru astfel de “explicații” este “just so stories”, adică mici povestioare inventate post factum pentru a crea iluzia unei explicații. De ce se orientează bărbații mai bine în spațiu? Fiindcă în vremuri imemoriale ei vânau și de-asta! La fel de bine se pot inventa un milion de alte explicații pentru același fapt observat.

Nu religia ne motivează să conservăm bucuria de a trăi. Simţul recunoştinţei şi al obligaţiei este mai fundamental de atât: un bun samaritean este îndemnat să facă acte de binefacere.

Îndemnat de cine sau de ce? Cum fac moleculele din creier “să îndemne” pe cineva să acționeze într-un fel sau un altul? De ce anumite acte produc plăcere și altele nu? Evoluția, se presupune și este corect să spunem, este oarbă. Adică lipsită de intenționalitate și de orice fel de sens/scop. Cum atunci a apărut în organismele vii capacitatea de acționa cu un scop? Dar capacitatea de a alege liber? Sau negăm liberul-arbitru? Dacă da, înțelegem atunci că Doamna Nicolescu a scris articolul ca un automat de cafea, nici mai mult nici mai puțin. Dacă asta consideră despre ea însăși și despre “prietenii și pacienții” dânsei, orice (contra)argument este de prisos. Dacă nu, atunci se pune întrebarea foarte serioasă a felului în care moleculele din creierul nostru, intrinsec și fără excepție supuse legilor fizicii, generează libertatea care ne diferențiază de automatele de cafea.

Avem nevoie de religie ca să fim buni, recunoscatori sau morali? Nu. Aserţiunea că religia ne face morali este eronată pentru că pleacă de la premiza că religia este singura cale către moralitate. Moralitatea defineşte bunătatea sau răutatea caracterului sau acţiunii umane şi este intrinsecă construcţiei umane, indiferent de înclinaţia religioasă.

Am tratat pe larg acest tip de raționament într-un articol precedent. În cazul de față, Doamna Nicolescu își dă cu stângul în drept. Pe de-o parte relativizează moralitatea, judecata actelor noastre de a fi bune sau rele, ca apoi să afirme că moralitatea este “intrinsecă construcției umane”. Cum poate fi așa ceva? Sunt atomii intrinsec morali? Firește că nu! Și atunci un trilion de atomi puși la un loc vor constitui o “construcție intrinsec morală”. Cred că orice om rațional poate înțelege că dacă o construcție este programată să acționeze, așa cum este un calculator sau un automat de cafea, nu se mai poate vorbi de moralitatea actelor acelei mașini.

Dar dacă suntem o construcție capabilă de acte bune sau rele, iarăși ridicăm problema: cine/ce ne-a construit așa? Poate un “ceva” să construiască ceva capabil de acte morale, deci libere? Nu, fiindcă tocmai libertatea este ce diferențiază pe “ceva” de “cineva”. O entitate fără libertate, natura, nu poate crea o entitate liberă, omul.

Ieri, cineva a zis că o prostituată nu este morală. De ce nu? Dacă este o persoană bună intrinsec şi îmi respectă graniţele mele personale şi în plus mai dă şi pomană unui cerşetor, de ce nu ar fi o persoană morală? Este vecina abstinentă şi clevetitoare de la etajul 4 mai morală decât prostituata? Cine încalcă normele sensibilităţii sociale? Vecina meschină, cu sufletul smochinit, dar intact sexuală sau prostituata bună? O prostituată poate fi o persoană moral împlinită la fel cum o persoană religioasă (cu frica lui Dumnezeu – trebuie să ne fie frică ca să fim buni?!) poate fi complet amorală şi imorală.

Aici deja am renunțat la logica elementară. Deja oamenii sunt buni intrinsec. Și este de ajuns să îmi respecte granițele personale ca cineva să fie o persoană morală. Să înțelegem atunci că un bărbat se poate culca cu oricâte femei dacă acelea își dau acceptul, chiar dacă are soție acasă și, să spunem, face în așa fel că soția să nu afle niciodată? Sau chiar dacă nu este căsătorit, este moral acceptabilă libertinajul sexual fără niciun fel de limite fiindcă omul este “intrinsec bun” (așa cum pare a susține într-un alt articol al dânsei)? Dacă omul își face rău sieși, mai este moral ceea ce face? Oare o femeie care se vinde în fiecare zi pentru simpla plăcere sexuală a bărbaților, nu își face rău ei însăși? Dacă acei bărbați sunt căsătoriți și soțiile lor află și suferă din cauza asta? Ce spunem despre eventualii copii ai acelor bărbați? Veți spune poate că este alegerea bărbaților, nu a prostituatei. Da, dar la fel putem spune și despre traficanții de droguri. Este alegerea tinerilor să cumpere sau nu droguri și să își distrugă viața, nu a traficanților. Totuși știm că drogurile, ca și sexualitatea și pornografia, produc dependență. Un psiholog profesionist ar trebui să știe mai bine. Dar se pare că nu.

Și să spui ca femeie psiholog despre femeile prostituate că sunt morale, neglijând astfel suferințele psihologice prin care acele femei trec fără îndoială, este de-a dreptul brutal și lipsit de o elementară empatie umană. Similar cu militarea feministelor pentru “dreptul la avort” și negarea/ignorarea incredibilelor suferințe prin care trece o femei în timpul avortului și mai ales după, consecințele psihologice, de multe ori fatale ale acestui “drept natural”.

Apoi comparația cu o altă femeie bârfitoare dar intactă sexual face elementara eroare logică de a compara două tipuri de acte imorale. Lipsa de logică a Doamnei Nicolescu în acest caz este incredibilă, și tristă în contextul în care își consideră perspectivele științifice și are pretenția judecării necesității predării religiei în școli.

S-ar putea să nu existe un centru al Dumnezeirii în creier şi să nu avem circuite neuronale religioase, dar cu siguranţă le avem pe cele ale bunătăţii şi altruismului. Sau poate mă înşel. Este posibil.

Vă înșelați, Doamnă Nicolescu. Nu avem nici “circuitele” bunătății sau ale altruismului. Riguros vorbind, cel puțin nu au fost identificate până acum, fiindcă, cum spuneam, comportamentul și deciziile noastre (fiind intrinsec libere, nu?) nu pot fi puse pe seama “circuitelor”. Nu suntem automate de cafea.

Religia nu este naturală, este învăţată cultural. La fel şi Dumnezeu, care nu este un concept înnăscut. Dumnezeu se învaţă acasă, la grădiniţă, la şcoala. Apoi dăm cu nasul de ştiinţă care plusează şi explică ce religia nu a putut explica. Evident, din dorinţa de cunoaştere (eu ii zic prostituţie intelectuală), vom merge acolo unde se oferă mai mult.

Dacă religia nu este naturală, cum explicați, Doamnă Nicolescu, faptul că un procent covârștior de oameni, peste tot în lume și în istorie, s-au manifestat religios? Cum poate un fenomen care nu este natural să aibă atâta răspândire?

Ideea că știința explică ce nu poate explica religia este vrednică de secolul XIX. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat, putem să îl lăsăm pe Feuerbach, pe Marx, și pe pozitiviști în mormânt. Din onestitate intelectuală, nu din alte motive.

Nu avem centre neuronale ale lui Dumnezeu în creier, inimă sau în suflet.

“Inimă sau sulfet”? Parcă eram atei, Doamnă Nicolescu. Sau am lăsat știința la o parte și facem poezie acum?

S-ar putea să nu avem nici măcar suflet. Dacă avem suflet, avem liber arbitru. Dacă nu, nu.

Dacă nu avem liber arbitru suntem automate de cafea. Și toată discuția de aici este simplu și zgomotos râjnit de cafea prăjită, nimic mai mult.

Avem sau nu? Bate mecanica cuantică, fizica clasică a determinismului? Ce ziceţi de varianta asta? E simplistă, nu? Evident că vrem să avem o sclipire de divinitate şi nu ne convine că împărţim ADN-ul cu maimuţele.

Ce zic eu de varianta asta este că, Doamna Nicolescu nefiind fizician, riscă să simplifice peste măsură lucurile. Mecanica cuantică este indeterminism, dar nu libertate. Și nici biolog nu este, și de aceea poate nu știe că ADN-ul este departe de a ne determina în totalitate ca oameni. Sau ca maimuțe. Și avem mare parte din ADN în comun și cu șoarecii, dar presupun că nu îi convine lucrul ăsta. Presupun că putem fi de acord că oamenii au totuși capacități semnificativ mai mari decât alte animale cu care împărțim ADN-ul, capacități care depășesc cu mult diferența genetică a codului ADN. Deci de unde vine restul? Din suflet? De unde vine libertatea de a crea, de a alege, de a iubi, de a gândi, de a întreba, de a crede în lucruri care nu se văd?

Ne naştem tabula rasa, nefamiliarizati cu teismul. Daca ne-am naşte cu dumnezeirea în noi, atunci indiferent de circumstanţe şi context social ar trebui să ajungem toti la aceeaşi concluzie. Adica şi Mowgli, Hitler şi Ţuţea ar trebui să ajungă la aceeaşi concluzie. Ajung?

Dacă ne naștem cu dumnezeirea în noi nu înseamnă că suntem programați să tragem niște concluzii fixe. Marca dumnezeirii din noi este tocmai libertatea și capacitatea de iubi. Nu necesitatea manifestată în tipare de gândire sau comportament, ci libertatea și bucuria care merge dincolo de simpla plăcere pe care și drogurile și prostituatele le pot provoca la comandă. Fiindcă asta sunt prostituatele, acele femei care sunt folosite ca obiecte de uz intim. Dar desigur, după cum spuneați, nu este nimic imoral în asta.

Un ateu poate fi cineva care nu a fost expus conceptului de divinitate şi nu neapărat cineva care îi respinge existenţa. Copiii sunt atei până în momentul în care le spunem noi de dumnezeu. Ateismul este absenţa unei credinţe religioase, nu neapărat respingerea ei conştientă. Personal, nu cred în innatism teistic. Ne naştem în mod natural atei. Este starea noastra firească.

În această logică și o ușă sau un delfin este un ateu. Ateismul, după orice definiție filosofică, este credința afirmativă că universul în care trăim nu este creat de vreo divinitate personală. Prin joc de cuvinte, fiindcă avem această capacitate ca ființe raționale libere, putem să transformăm o propoziție afirmativă într-una negativă. Dar ele fiind logic și formal echivalente, ateismul este propriu zis credința că Dumnezeu nu există. Nu putem să ne ascundem după copii nou-născuți, fiindcă nu suntem așa nevinovați.

Hai să revenim, că ne-am îndepărtat. Vorbeam despre Dumnezeu, religie, sistem de credinţe. Nu, nu sunt acelaşi lucru. Putem fi religioşi fără un concept al divinităţii (apofatici)? Putem iubi fără un obiect al iubirii? Putem defini iubirea spunând că nu este ură? Putem defini pe Dumnezeu spunând că nu e diavolul? Putem defini filosofia spunând că nu este psihologie? Putem defini bunătatea spunând că nu este răutate? Putem menţiona ceva prin non-menţionare doar sugerare? Poţi spune că eşti apofatic spunand că nu eşti catafatic? Da, dacă Dumnezeu este un joc de bingo. Este Dumnezeu un joc de bingo?

Aici, se pare, Doamna Nicolescu se joacă cu termeni pe care nu îi înțelege. O religie are și un sistem de credințe. Unele metafizice, altele etice. La fel are și ateismul, atunci când neagă existența lui Dumnezeu (o poziție metafizică) și când încearcă să dea seama de ce este bine sau nu (poziție etică).

Apoi apofatismul de care Doamna Niculescu abuzează fără să îl înțeleagă, nu este definirea unui termen prin faptul că nu este alt termen. Nu definim apofatic mașina de spălat prin faptul că nu este prăjitură cu ciocolată. Apofatismul are la bază imposibilitatea cuprinderii unor fenomene sau mai ales a lui Dumnezeu, ca ființă necreată, într-un set finit de atribute/predicate. Nu numai Dumnezeu este cunoscut într-un mod apofatic (negativ), ci și propriile noastre trăiri și sentimente. Fiind o experiență pur subiectivă, nu am pur și simplu posibilitatea rațională să pun în cuvinte un sentiment spunând că este caracterizat de X și Y. În știință, de exemplu caracterizăm particulele elementare cu un set de atribute și putem construi un model matematic într-o teorie care explică/descriu anumite fenomene și interacții. Dar în psihologie nu este posibil așa ceva. Un psiholog profesionist ar trebui să înțeleagă asta. Se pare că nu.

Amicul Nathan […] a mers mai departe şi a voluntariat […] definiţia despre ce sunt credintele: nu sunt raţionale, nu sunt iraţionale, ci mai degrabă non-raţionale.

Credinţa este un act mental de a “te încrede” în ceva, de a avea confidenţă, iar în mentalitatea populară a devenit acceptarea şi convingerea că ceea ce crezi este valid şi exclusiv adevărat (adevărul fiind în acord Kripkean, coerent si corespondent cu faptele, evenimentele şi veridicitatea). Cu această definiţie în minte, adevărul tinde să fie monopolizat şi, de obicei, cautăm adevăruri care ne validează propriile scheme mentale.

Există “confirmation bias” dar există și “cognitive dissonance”. Dacă Doamna Nicolescu consideră că oamenii religioși sunt întotdeauna într-unul sau ambele aceste cazuri, atunci cred că dânsa are o problemă serioasă de raportare la realitate și, la fel de grav, la cultura religioasă a continentului în care ne aflăm.

Probabil că unii dintre noi se nasc cu înclinaţia de a avea aceste credinţe religioase, aşadar vor fi oarecum pre-determinaţi să caute cunoştinţe care să le valideze aceste credinţe. De aceea, credinţa în sine este îngustă. A avea un set rigid de credinţe (ateiste sau teiste, religioase sau areligioase) înseamnă a avea un set de convingeri, iar convingerile stricte sunt periculoase pentru că denota inflexibilitate intelectuală. Personal, mă tem de oamenii inflexibili pentru ca sunt la numai un pas de a fi autocraţi. În orice caz, se pare că suntem determinaţi să avem convingeri, pentru că avem nevoie de stabilitate conceptuală şi pentru a putea fi în lume. Fără stabilitate, nu am avea predictibilitate, iar fără predictibilitate am fi extrem de anxioşi. Foucault vedea reprezentarea ca pe miezul cunoaşterii. Acum, susţinând că ea, credinta, este parte din cunoaştere, este ca şi cum am spune că ea poate fi reprezentată (cu sau fără obiect). Probabil de aceea Via Negativa nu a avut success (pentru că nu putem defini filosofia prin negaţie spunând că nu este psihologie).

Este trist și ironic în același timp cum, repet, un psiholog care pune la îndoială rațiunea predării religiei în școli, dă dovadă, printr-un discurs cu pretenții filosofice, de o proastă înțelegere a subiectului, dacă nu chiar de ignoranță.

Credințele noastre, convingerile, dacă suntem oameni raționali, rămân convingeri până la proba contrarie. Și comunitatea științifică a avut nevoie de timp, de exemplu, pentru a accepta mecanica cuantică sau teoria relativității. Nu fiindcă erau bătuți în cap oamenii de știință ai vremii sau periculos de inflexibili, ci tocmai fiindcă, rațional, o nouă idee, perspectivă, credință, trebuie să treacă un anumit set de teste pentru a putea deveni certitudine. Altfel ne bate vântul ca pe praful de pe stradă. Iar afirmația cum că “se pare că suntem determinaţi să avem convingeri, pentru că avem nevoie de stabilitate conceptuală şi pentru a putea fi în lume” dacă nu este de-a dreptul lipsită de sens, este cel puțin găunoasă din punct de vedere al coerenței conceptuale.

Îndrăznesc să spun că incluziunea credinţei sub umbrela cunoaşterii este mai aproape de ideea lui Platon de cunoaştere, de “credinţa drept justificată”. Mai degrabă aş insista asupra definiţiei cunoaşterii ca o mixtură a percepţiei, învăţatului, raţionalizarii, capabilităţtii, calităţilor şi aptitudinilor care pot fi înnascute sau achiziţionate. Acum, dacă vorbim de cunoaşterea intuitivă sau contemplativă, credinţa poate fi într-adevăr parte din ea. Deşi sună puţin oximoronic, am crezut întotdeauna că şi cunoaşterea poate veni numai prin şi aposteriori raţiunii, în timp ce intuiţia (intuieri) implică un tip de apriorism sau cel puţin o contemplaţie pasivă. Credinţele nu pot fi decât învăţate sau intuite, niciodată percepute sau raţionate.

Doamna Niculescu, bazându-se pe faptul că în limba română nu avem distincția faith-belief, ca în limba engleză, își permite să jongleze astfel cu termenii, trecând de la un sens la altul fără niciun fel de atenționare. Sau poate nici nu realizează că face asta. Apoi “insistă” în a defini cunoașterea printr-un melanj de alți termeni și capacități psihologice, fără rigoare și, în fond, fără sens.

O definiție filosofică a cunoașterii ar fi o credință/opinie adevărată și justificată. Deși definiția aceasta este simplă și valabilă pentru orice tip de cunoaștere omenească, dezbaterea filosofică în jurul a ce este și ce nu cunoaștere este amplă și în niciun caz definitivată nici astăzi, la 2400 de ani de la Platon. Credința religioasă este o formă de cunoaștere. Credințele religioase nu sunt numai contemplație, așa cum greșit insistă Doamna Niculescu să considere. De exemplu, credința în existența istorică a lui Iisus Hristos poate fi argumentată și justificată cu documente istorice. Credințele în minuni la care unii oameni sunt martori pot fi și ele justificate. Dar trebuie să înțelegem în același timp că problema cunoașterii, deci și a cunoașterii de tip religios, cade sub umbrela largă a epistemologiei cu toate aspectele și rigorile acesteia. Avem aici problema percepției, a iluziilor, a timpului (cunoașterea trecutului, cum este cazul istoriei și a științelor istorice în general, inclusiv cosmologia și evoluționismul), a mărturiilor personale (și sistemul judiciar are această problemă), etc.

Credințele religioase nu pot nicidecum expediate în afara domeniului cunoașterii decât din ignoranță. În plus, credințele religioase mai au uneori și aspectul subiectiv. De exemplu în cazul rugăciunii, a cunoașterii lui Dumnezeu prin rugăciune și contemplație. Aici vorbim de un anumit tip particular de cunoaștere și este naiv să o comparăm, de exemplu, cu cunoașterea științifică. Sunt două mâncări de pește total diferite. Un psiholog profesionist ar trebui să înțeleagă asta. Se pare că nu.

Admiraţia lui Nathan pentru semizeii deconstrucţiei ca Levinas, Derrida şi Vattimo l-a făcut să declare că habar nu are ce este Dumnezeu, dar asta nu îl opreşte să aibă o sensibilitate religioasă.

Ca şi predecesorii mai sus mentionaţi, amicul Nathan practică un obscurantism terorist care l-a făcut în final să declare că dacă nu sunt de acord cu el, clar nu am înţeles despre ce vorbeşte. S-ar putea sa aibă dreptate. Nu sunt de acord cu el. Dar, sunt de acord că ele, credinţele sunt total non-raţionale pentru că sunt mai degrabă obţinute prin intuiţie decât prin raţiune sau observare. Destul de interesant, cuvântul intuiţie vine din latinescul “intueri” care înseamnă a te uita înăuntru, a contempla. Cam asta face şi religia (sau ar trebui sa facă): să contemple.

Dar atunci, ar trebuie să se mulţumească cu contemplarea şi să nu îşi atribuie sistemul de valori morale (bun-rău) ca explicaţii valide ale vieţii şi comportamentului uman, explicaţii despre geneza cosmosului sau să pretindă cu condescendenţă că este deţinătoarea adevărului eschatologic.

Mai mult, ar trebui să renunţe la forme instituţionalizate (putem contempla individual, nu în grup organizat), să renunţe la sisteme de rasplată-pedeapsă şi să înceteze să mai vândă speranţe şi vise ale unei vieţi după moarte.

Cum am spus și mai sus, religia nu este doar contemplație. Să spui asta, după milenii de cultură religioasă în atâtea tradiții, este pur și simplu semn de ignoranță. Este absurd ca din această poziție de ignoranță să dai directive despre ce ar trebui să facă religia și la ce ar trebui să renunțe. Dar din păcate acest tip de ignoranță se răspândește încă, mulțumită în special presei românești, care prin aceasta își dovedește iar și iar lipsa de profesionalism și etică jurnalistică.

După câteva zile de tăcere, amicul Nathan mi-a zis că e trist, şi-a mai făcut vreo doua autoprotrete cu telefonul celular, mi-a mărturisit că o dispreţuieşte pe Ayn Rand, apoi a început să peroreze despre Das Sein.

Dar chiar şi în ciuda tristeţii lui, tot nu am fost de acord cu el.

Felicitări, Doamnă Nicolescu! L-ați învins public pe prietenul Nathan.

Politică comentarii

Siteul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Totuși, de prea multe ori, exprimarea lor se face într-un mod extrem de agresiv, fără coerență, și denotă mai degrabă un patos extrem decât o atitudine rațională.

Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.

Comentarii de tipul "toți preoții sunt niște X", "am văzut eu pe unul care...", "biserica este doar...", nu aduc absolut nicio contribuție.

Comentariile anonime vor fi cel mai probabil șterse, mai ales dacă sunt agresive (de orice parte s-ar poziționa). Pentru mai multe detalii legate de politica noastră privind comentariile, citește aici.

  • Vlad

    Sper sa-mi poti scuza faptul ca nu am citit decat ~1/3 din articol, dar sunt foarte, foarte multe probleme si….. inexactitati in el.
    In primul rand, discreditezi fapte stiintific confirmate (si, sa fim sinceri, metoda stiintifica e mult mai riguroasa decat cea religioasa: experimente, observatii, masuratori, calculi versus carti scrise acum 2000 de ani si care propun supranaturalul) fara a aduce niciun fapt concret ca si contraargument. “schimbul de opinii si argumente”, nu-i asa?
    Cat de bine ai studiat ceea ce presupune faptul evolutiei (nu mai e de mult timp doar o teorie- nu in sensul colocvial)? Cunosti cantitatea coplesitoare de dovezi(nu, nu doar fosilele, ci si din alte campuri ale cunoasterii- vezi genetica)?
    “Evoluția, se presupune și este corect să spunem, este oarbă(…) Cum atunci a apărut în organismele vii capacitatea de acționa cu un scop?” De un milion de ori: “Nu!”. Nu stiu ce intelegi prin “oarba”, dar daca te referi la mutatii, da, acestea au loc intamplator. Numai ca se tot face ca selectia naturala determina ca doar acele mutatii care imbunatatesc sansele de supravietuire/reproducere sa se perpetueze, iar asta inseamna evolutie. Mutatiile sunt intamplatoare, evolutia nu.
    Spuneai ca moralitatea trebuie sa iti fie oferita de catre cineva. Iarta-ma, dar asta ar fi un gand foarte infricosator pentru mine (adica oamenii nu isi pot da seama singuri ca nu e in regula sa minti/ furi/ ucizi?). Trecand de notele personale, poate stii ca cimpanzeii, de exemplu, respecta mai mult serviciile sociale aduse de un individ decat forta atunci cand isi ierarhizeaza comunitatile. Pe deasupra, respecta destul de bine si principiul reciprocitatii. Poti zice ca sunt morale, deci. Lor cine le-a spus?
    In ceea ce priveste simturile, nici nu stiu ce sa mai zic… S-a aratat foarte clar ce si cum se intampla cu ele. Iar procesele mai complexe sunt si ele foarte bine (nu complet- inca!) explorate. Vezi dopamina si oxitocina pentru preamarita iubire.
    Liberul arbitru… de ce pleci de la premisa ca Universul iti datoreaza un liber arbitru. Se stiu prea putine despre asta pentru a fi emise pareri, cu atat mai putin cu titlul de concluzii.
    Cam atat, ca e tarziu. Revin maine si sunt curios ce parere ai.
    Numai bine.

    • Dacă ai făcut efortul să citești 1/3 din articol, ți-am fi recunoscători dacă ai oferi 1/3 de referință către o lucrare științifică citată și acceptată de comunitatea științifică în care se explică fir-și-păr cum funcționează conștiința. Sigur a luat premiul Nobel sau ceva. Deci ar trebui să fie ușor.

      • Vlad

        Glumesti? Am zis ca procesele complexe nu sunt descrise complet inca, dar observatiile prezente nu indica in niciun fel ca ar fi nevoie de explicatii supranaturale. Dar nu te impacienta, raspunsul exact si justificat la intrebarea ta e pe drum (probabil stii ca anul trecut a inceput The Human Brain Project).
        Dar intrebarea ta nici macar nu era legata de procesele complexe, nu? Tu intrebai de constiinta. Defineste termenul, te rog.

        • Dacă ai fi cât de cât familiar cu subiectul, ai ști că principala problemă în chestiunea conștiinței este imposibilitatea definirii ei. De aceea ești tu sigur pe indică și pe ce nu observațiile. Până la vremurile mesianice când știința va explica totul, aveți și voi, ateii și agnosticii, o nădejde și o credință cu care să vă lăudați.

          • Vlad

            Nu, multumesc, nu am nicio credinta (si in niciun caz nu m-as lauda daca as avea una), prefer sa accept doar fapte demonstrate ca fiind adevarate.

  • Pingback: Cardurile de sănătate, controlul populației și dracii reali din presa românească | Averea Bisericii()

  • Virgil Iordache

    Excelent, disecare filosofică a textelor superficiale din presă în mod onest.