Interviu - „O personalitate fără repere este sortită eşecului”

Interviu – „O personalitate fără repere este sortită eşecului”

|
09/12/2014
|
3 comentarii
|

Şcoala de astăzi face multă instrucţie, peste 90%, şi foarte puţină educaţie. Dintre disciplinele care fac educaţie, religia este principala, apoi dirigenţia, deşi, să o recunoaştem, în locul ei de multe ori se fac discipline din curriculum de bază, şi cam atât. Despre necesitatea unei educaţii religioase în şcoală, despre scopul educaţiei şi lipsurile şcolii româneşti am vorbit cu profesorul de psihologie Florin Micu.

Domnule profesor, ce în­seam­nă instrucţie şcolară şi ce presupune educaţia?

Prima are în vedere trans­mi­­te­rea şi asimilarea de infor­ma­ţie. Iar educaţie înseamnă for­ma­rea personalităţii în în­tregul ei. Ea nu apelează doar la pro­ce­sarea de informaţii, doar la in­telect. Din punctul meu de ve­de­re, şcoala româneas­­că face o e­ducaţie destul de pri­mitivă, care aproape distru­ge psihicul ele­vilor. Să mă explic.

Prin 1998-1999 am fost mar­to­­rul unei cercetări de psihologie a educaţiei prin care a fost de­monstrat că volumul de in­for­­maţie pe care trebuie să-l a­si­mileze elevii şi nivelul de ab­stra­c­tizare sunt în medie de 2,5-3 ori mai mari raportat la vâr­sta biologică. Adică un copil de clasa a VII-a face materie a­tât la nivelul conţinutului, cât şi la nivelul capacităţii de pro­ce­sare, de înţelegere ca pentru clasa a IX-a sau a X-a. Plastic re­­prezentând, e cam şi cum i-am cere unui om să meargă cu un sac de ciment în spate mai mulţi kilometri. Nu e posibil.

Să ne gândim cât timp pe­tre­­ce elevul stând la şcoală. Ele­vul stă şase ore pe zi în ban­că, dacă vrea să fie cât mai res­pon­sabil cu putinţă, mai petre­ce încă patru ore cu învăţatul a­casă sau la bibliotecă. Or, 10 ore de muncă intelectuală zilnic este enorm. Asta ce înseam­nă? Înseamnă un nivel de stres şi un consum de energie psihică atât de mari, încât puţin câte pu­ţin, în 12 ani de studiu, co­pi­lul, viitorul adult, ajunge să nu mai aibă acea personalitate capabilă să se adapteze nici pro­fe­­sional, nici social, nici acade­mic. Practic avem de-a face cu nişte absolvenţi obosiţi, ne­a­dap­taţi social şi chiar profesio­nal.

Avem deci nevoie de o in­struc­ţie echilibrată. Cum o pu­tem dobândi?

Există o concepţie în pedago­gie numită esenţialistă. Pro­ble­ma cea mai spinoasă a şcolii ro­mâ­neşti este cea a programelor şco­lare. Sunt mult prea încăr­ca­te, trebuie să ne gândim la pro­iectare curriculară bazată pe esenţializarea şi simplifica­rea atât a nivelului de transmi­te­re, a volumului de informaţie, cât a adaptării nivelului de abs­­tractizare a informaţiei la vâr­sta celui căruia i se adre­sea­ză. Există un mare psiholog rus care, deşi a trăit numai 39 de ani, L. Vîgotski, a dezvoltat o teorie importantă pentru de­sig­­nul curricular, şi anume este vor­ba de teoria zonei proxime dez­voltări. Vîgotski definea zo­na proximei dezvoltări ca fiind dis­tanţa dintre nivelul de dezvol­­tare actual, aşa cum este de­terminat de rezolvarea inde­pen­­dentă de probleme, şi ni­ve­lul dezvoltării potenţiale, aşa cum este determinat prin rezol­va­re de probleme sub îndruma­rea profesorului sau a unor co­legi cu competenţe generale şi spe­cifice peste medie. Adică, este important să adaptăm ni­ve­lul de transmitere şi de com­ple­­xitate a informatiei la nive­lul de vârstă, aceasta însemnând ca cerinţele să fie uşor mai mari dacă ne raportăm la vâr­sta biologică. Acest interval poa­te fi de la şase luni la un an ma­ximum, dar nu cu trei, patru ani, cum este cazul pentru curri­­­cula naţională.

Să ne gândim la disciplina is­torie, unde sunt sute de infor­ma­ţii, date istorice pe care co­pi­lul trebuie să le înmagazineze. As­ta practic îl demotivează pe co­pil şi, în loc ca el să-şi imagi­ne­ze cum a fost bătălia de la Mărăşeşti, trebuie să-i dai o mul­ţime de informaţii cu caracter statistic, care sunt goale de con­ţinut. Nu mai este un sistem de educaţie viu, bazat pe o cul­tură vie, acesta nu este ceea ce grecii denumeau paideia. E­le­­vilor trebuie să le placă să mear­­­gă la şcoală, şi nu să con­si­­de­re acest fapt o corvoadă. Tre­­buie să fim foarte atenţi la for­ma­­rea motivaţiei învăţării. În şcoa­lă nu suntem destul de con­ştienţi de importanţa pe care o au mo­ti­­vaţia, afectivita­tea, vo­in­­ţa sau alte procese psihice. Este o li­mită mare a şcolii ro­mâ­neşti. Dar cred că cea mai mare pro­ble­­mă este faptul că das­călii nu-şi cunosc propriii elevi.

Care ar fi deci finalitatea edu­caţiei?

În chiar Legea educaţiei din Ro­mânia scrie aşa: „Şcoala trebuie să formeze o personalitate au­tonomă şi creativă“. Or, dacă ne uităm la absolvenţi, numai pe­r­sonalităţi autonome şi crea­ti­ve nu sunt. Autonomia se re­fe­­ră aici la capacitatea de a a­le­ge şi de a fi pe propriile picioa­re, de a avea un echilibru sufle­tesc, o armonie între toate dimen­siunile personalităţii. E foar­te important acest concept de dimensiune a personalităţii. A­mericanii prin anii 2000 şi-au pus problema unei individuali­zări a instruirii şi a educaţiei în con­textul noilor provocări teh­no­logice, culturale şi sociale. Aşa a luat naştere teoria inteli­gen­ţelor multiple a lui Howard Gardner. El şi-a dat seama că în procesul educaţiei e nevoie de diferenţiere, de capacitatea de individualizare şi diferen­ţie­re a educaţiei. Ce vrea să spu­nă Gardner? Că în şcoală trebuie să ne adaptăm la nivelul per­sonalităţii fiecăruia, nu el, co­pilul, să se adapteze la un anumit conţinut, la un volum de informaţii.

Cum stă România la capito­lul educaţie?

Noi, românii, stăm extrem de deficitar cu două elemente: cu formarea personalităţii din per­spectiva educaţiei, a formă­rii personalităţii ca întreg, format din educaţia morală, sufle­teas­că, educaţie bazată pe un pattern cultural şi normativ spe­cific societăţii în ansamblul ei dat şi a individului purtător de valori. În România, şcoala nu-l învaţă pe elev să respecte re­gulile, normele. Pe de altă par­te, nu vi se pare ciudat că ştim foarte multe din ce anume suntem făcuţi, biologia, geneti­ca ne dau foarte multe infor­ma­ţii, dar ştim foarte puţin cine sun­tem? Avem probleme cu for­ma­rea identităţii ca persona­lităţi atât în şcoală, cât şi în familie.

Or, e interesant că doar edu­ca­ţia religioasă creează acea for­mă de împlinire spirituală. Şcoa­la poate şi trebuie să de­vi­nă un model al unei naşteri spi­ri­tuale. E adevărat, e nevoie de mul­tă implicare. Mă gândesc, de la cercetarea ştiinţifică pentru domeniul educaţiei până la in­stituţii care să susţină pro­iec­te bazate pe o naştere spiri­tu­­ală a personalităţii. Vedem cum omul modern este gol pe di­năuntru. El a rupt legătura cu tradiţia. Îmi place să spun, de­şi este un adevăr la care n-aş fi vrut să ajungem, că identita­tea unei generaţii se termină oda­tă cu acea generaţie. De ce? Pen­tru că a rupt legătura cu tra­diţia. Nu mai există conti­nu­i­tate, o permanentizare valo­ri­­că. Sistemele de valori atât in­dividuale, cât şi sociale sau co­munitare sunt într-o bulversare totală.

Ne-am înecat într-o „refor­mă“ fără sfârşit…

Da, suntem într-o reconfigu­ra­re permanentă. Deşi vorbim de un model al creaţiei divine, ob­serv astăzi că legea care do­mi­nă este cea a hazardului. Ştiţi ce înseamnă asta, cuvântul hazard, la origine? Înseam­nă joc de zaruri. Adică suntem la latitudinea unui destin, a u­nei relativităţi maxime. O per­so­­nalitate formată fără repere, mo­rale, religioase, sociale, este sor­tită eşecului, neadaptării, bul­versării pe termen mediu şi lung. Pe termen scurt, nu. Pe ter­men scurt, energia psihică, an­turajul, modul de abordare a pro­blemelor imediate acoperă a­ceastă carenţă. Uitaţi-vă cât de repede şi uşor se consumă in­formaţia în mass-media unde sen­zaţionalul face furori. Dar ea nu are consistenţă, nu e de du­rată. Asta înseamnă că mo­de­­lul respectiv este nociv.

Se va accentua în şcoală în­ţe­­legerea valorilor spiritu­al­e?

Nu, din păcate. Pentru că nu va mai avea cine. Spuneam mai de­vreme că odată cu elimi­na­rea educaţiei religioase sau în lip­sa educaţiei spirituale, cea în care lucrează Duhul Sfânt, Dum­nezeu, sfinţii şi comunita­tea întreagă, apar şi secolul XX este un exemplu mai mult de­cât grăitor, ideologiile.

Practic, ceea ce se întâmplă a­cum se petrecea înaintea celor do­uă războaie mondiale. Ele au a­vut la bază dezvoltarea, pro­iec­tarea unor ideologii. Acolo un­de nu există valoare spiri­tu­a­­lă autentică, se naşte o ideologie. Astăzi putem vorbi despre un sectarism ideologic, de un mo­zaic ideologic. Foarte multe for­me de ideologizare avem. In­clud aici partea de marketing, de piaţă. Mă gândesc la consu­mis­mul imediat sau cel simbo­lic.

Spuneam că educaţia spiri­tu­­ală formează personalitatea, iar fiecare tânăr, practic, este un purtător al valorilor spiritu­a­le pentru toată viaţa. Dacă nu le formezi de la o vârstă fra­ge­dă, s-ar putea mai târziu, şi nu vreau să intru aici în formele de explicare psihologică, să fie prea târziu. Adică să nu mai ai ca­pacitatea să asimilezi anu­mi­­te informaţii într-o relevanţă a­decvată. Le poţi lua doar ca pe niş­te informaţii, dar nu mai absorbi ca un burete, nu-ţi mai cre­ezi nevoia de spiritualitate. E doar informaţie. E un lucru foar­te sensibil aici. Dacă nu sun­tem capabili să-l înţelegem, ră­mânem prizonierii unor ideo­lo­gii, unor mesaje pervertite, ca­re aparent sunt foarte ispititoare, dar în străfundurile lor sunt nocive.

Ce rol are tradiţia în educa­ţie?

Cred că tradiţia şi inovaţia sau creativitatea sunt laturi ale uneia şi aceleiaşi personali­tăţi. Nu poţi să mergi numai pe tra­diţie, nici numai pe inovaţie, pe tehnologizare. Pentru că a­ceas­­ta este un tip de educaţie ba­­zat pe mijloc, nu pe scop. Şi şcoa­­la în întregul ei proiec­tea­ză un curriculum bazat mai mult pe cunoaşterea ştiinţifică decât pe cunoaşterea personali­tă­ţii.

Or, ce ne spunea Socrate? Cu­noaşte-te pe tine însuţi! Foar­te puţini sunt cei care fac a­ceastă educaţie, deşi nevoia e­xis­tă. Elevii nu au către cine să se îndrepte. Mai sunt psihologi în şcoală, preoţi dispuşi să co­mu­­nice. Există, dar nu acoperă ne­voia. Sunt mulţi care au a­ceas­tă nevoie, dar nu ştiu să şi-o exprime, să şi-o satisfacă. Ce­ea ce nu este un lucru normal.

Cum credeţi că poate sprijini in­telectualitatea româneas­că misiunea Bisericii în so­cie­­ta­te?

Da. Aceasta este o problemă in­teresantă pe care Biserica ca in­stituţie ar trebui să o ia în con­siderare. Am predat filozo­fie câţiva ani şi una din temele dragi mie este cea referitoare la Ru­gul Aprins de la Mănăstirea An­tim. Cunoscându-l şi pe ar­hi­­­mandritul Paulin Lecca, dar ci­tind şi cartea părintelui An­drei Scrima despre Rugul A­prins, am dezbătut această te­mă împreună cu elevii de clasa a XII-a. Problema a fost pusă nu de mine, ci de elevi. De ce nu există o colaborare mai strânsă în­tre intelectuali şi Biserică? În mod natural omul este legat de Dum­nezeu, or, prin cunoaştere re­alizată prin şcoală, elevul va de­veni partenerul unui model e­xistenţial absolut. Este o „in­ves­­tiţie“ în ceea ce am numit naş­terea spirituală prin insti­tu­ţia educaţională.

Elevii şi-au dat seama că mari personalităţi ale culturii ro­­mâne, Vasile Voiculescu, San­du Tudor, Alexandru Mironescu, con­stituiau un grup cu un tip de cu­noaştere spirituală, dar şi şti­in­ţifică. Este nevoie de o relaţie şi o comunicare mai strân­să în­tre intelectuali şi Biseri­că.

Care ar fi minusul cel mai ma­re al şcolii româneşti?

Şcoala are un mare handicap. Handicap ca limită, ca lip­să. Nu se apleacă către cunoaş­te­rea per­sonalităţii elevului. Pro­fe­so­rii nu-şi cunosc elevii, nu se a­pli­că asupra nevoilor lor, calită­ţi­lor, defectelor sau a si­tuaţiilor prin care trec. Îi ce­rem elevului in­formaţia înapoi, dar nu-l în­tre­băm niciodată cine este cu a­de­vă­rat, deşi el ar vrea să răspun­dă cine este. E­xis­tă în psihologie o metodă ca­re se cheamă CSE (Cine sunt eu?). La studenţi, ani întregi le dau la începutul întâl­ni­rii noas­tre acest test. Pe o foa­ie A4 răs­punzi la întrebarea „ci­ne sunt eu?“, cel în cauză. Ştiţi ce greu e să dea un răspuns? Pen­­tru că studentul trebuie să facă o descriere, să verbalizeze, să con­ştientizeze cu adevărat ci­ne es­te. Există într-adevăr şi o me­­todologie de evaluare, adică poţi face un profil psihologic în func­ţie de tipul de răspuns. Poa­te fi vorba de eu material, eu spi­ri­tual, eu profesional, eu identitar ş.a.m.d.

E nevoie foarte mare de cu­noaş­tere de sine, dar ea trebuie să fie sprijinită. Tinerii nu ştiu la ce porţi să bată. Unii bat la por­­ţile cele bune. Dar sunt mulţi care bat la alte porţi şi ca­re din nişte copii foarte buni o pot lua pe căi greşite. Şi e pă­cat. E vor­ba de consum de alcool, de dro­guri. De unde toate as­­tea? Pentru că nivelul de stres este aşa de mare, vorbeam de 10 ore pe zi, încât e ne­voie de re­fulare, de o des­căr­ca­re, de o re­laxare-odih­nă. Or, tine­rii, ca să compenseze, merg în­tr-o dis­co­­tecă, unde muzica e a­tât de ta­re, decibelii sunt atât de înalţi, încât pe ei nu-i intere­sea­­ză. Intră în hipnoză colecti­vă. Vor să evadeze într-o altă lu­me şi nu conştienti­zează cât de mult rău le fac distracţiile ne­po­tri­vite. La cabinetul de psi­ho­lo­gie veneau tineri care-mi spu­neau că lunea şi mar­ţea sunt foarte obosiţi după o sâm­bă­tă şi o duminică când se du­ceau la dis­cotecă sau în club. De ce? Ni­ve­lul de atenţie, nivelul de me­mo­rie, cel de procesa­re al infor­ma­ţiei erau vizate în mod critic. Chiar dacă devenise o obiş­nu­in­ţă pentru ei şi nu se resimţea ime­diat, pe termen lung, am­pren­­ta negativă îşi va vă­di prezenţa.

(Interviu realizat de Augustin Pănoiu și publicat și în ziarul Lumina )

Politică comentarii

Siteul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Totuși, de prea multe ori, exprimarea lor se face într-un mod extrem de agresiv, fără coerență, și denotă mai degrabă un patos extrem decât o atitudine rațională.

Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.

Comentarii de tipul "toți preoții sunt niște X", "am văzut eu pe unul care...", "biserica este doar...", nu aduc absolut nicio contribuție.

Comentariile anonime vor fi cel mai probabil șterse, mai ales dacă sunt agresive (de orice parte s-ar poziționa). Pentru mai multe detalii legate de politica noastră privind comentariile, citește aici.

  • Adrian Stoica

    Sunt douăzeci și cinci de ani de când urlăm ca niște bezmetici ”Jos comunismul!”, iar în școală religia a înlocuit educația civică, iar rezultatele se simt. Ne-am întors de unde am plecat în interbelic. Cu neamțu în fruntea statului, cu tot. Ne-am învârtit în cerc. Asta am vrut, asta avem. Atunci, însă, alta era realitatea înconjurătoare. Nu erau nici calculatoare, nici sateliți geostaționari. Atunci, eram înapoiați, dar într-un mod acceptabil. Acum, nu.

    • SilviuD

      “religia a înlocuit educația civică, iar rezultatele se simt” – educatia se face in primul rand acasa, daca fondul de 7 ani este gresit nimeni nu mai poate repara asta. Religia nu face decat sa indemne oamenii sa fie mai buni, mai toleranti, sa-si iubeasca aproapele. Ai probleme cu aceste concepte?
      Sa inteleg ca cei care au tangente crestine sunt inapoiati iar voi restul nu sunteti, corect? Nu este corect sa preiei aceleasi vorbe comune printre atei (nici macar nu sunt multe – inapoiati , Evul Mediu etc.) si le trantesti fara niciun argument. Daca vrei sa vorbim de lipsa de bun-simt si spirit civic al tineretului (si nu numai) nicio problema dar cum am spus mai sus este vorba de lipsa educatiei la nivel fundamental. E mult mai usor sa tuflesti copiilor niste tablete/telefoane in brate si sa-i reduci la tacere decat sa stai cu ei, sa te joci cu ei, sa-i indemni sa citeasca. Acest lucru coroborat cu un anturaj dubios (de la caz la caz), lipsa de interes generala pentru scoala si o societate consumerista care promoveaza doar non-valori si manelisme este problema esentiala a Romaniei.
      Am vazut ca ai precizat si “neamtu’ in fruntea statului”. Sa stii ca romanii si-au pus speranta in Iohannis tocmai pentru ca cel care a redresat Romania si a adus-o in lumea moderna a fost…un neamt. Carol I a reusit sa mobilizeze populatia iar in 30 de ani s-au facut peste 3.000 de kilometri de cale ferata. Stii anecdota (care pare a fi adevarata) conform careia Carol I ar fi daruit tuturor ministrilor sai ceasuri elvetiene pentru ca romanii au o problema genetica cu punctualitatea?
      Iar cea mai frumoasa replica a sa este legata de Carol al II-lea : “un adevărat român, fiindcă înjură și face datorii”. Cel putin pentru mine este foarte clar de ce votul mentionat de tine a fost unul profund emotional si de ce sperantele romanilor stau intr-un “strain”. Poate el va reusi sa schimbe ceva daca romanii au batut pasul pe loc.

  • Cei care au vândut țara, care au tăiat pădurile, care au falsificat alegeri, care fac autostrăzi cu prețuri de Las Vegas, se folosesc de individualismul sădit de comunism în noi. Abea acum ne trezim, după ședințe de ani de zile de spălat pe creier și manipulare. Și chiar și acum doar ne contemplăm neputința în fața unor aparate politice care folosesc resurse mult prea mari pentru puterile noastre.
    Nu există viață fără libertate și nu există libertate fără Dumnezeu. La Revoluție asta au cerut oamenii, chiar dacă aceasta a însemnat moartea. ”Vom muri și vom fi liberi”. Libertatea începe din acest punct. Și ieșirea din cerc.