Istoria Catedralei naționale

Istoria Catedralei naționale

|
12/11/2018
|
0 comentarii
|

Anul 1881, o națiune își proclama regatul după ce secole de-a rîndul fusese înghesuită între cele trei imperii vecine: Imperiul Otoman, Rus și Habsburgic.

În memoria celor căzuți în războiul de independență din 1877, Ioan Slavici și Eminescu luaseră atitudine în ziarul Timpul stăruind ca „românii din zilele noastre să ridice şi ei o catedrală la Bucureşti, unde nu e nici o biserică mai încăpătoare, în care mulţi creştini să se roage împreună pentru binele obştesc”.

Legea Catedralei este votată la 20 mai 1882 în Senat, deci putem spune că aceasta este ziua ei de naștere a proiectului care împlinește în acest an venerabila vârstă de 136 ani.

Bun! Dar Camera Deputaților blochează legea într-un sertar după moda bine păstrată până în zilele noastre: câte-un sertar pentru fiecare proiect important pentru România!

Doar intervenția Regelui Carol I a reușit să urnească lucrurile astfel încât în iunie 1884 legea a fost votată și a fost alocat pentru construirea Catedralei un buget în valoare de 5 milioane de lei aur. Catedrala națională devenea astfel cel mai important proiect al tânărului Regat al României.

Ca o avanpremieră la discuțiile de după 1989, și atunci începe o nesfârșită dezbatere pentru alegerea locului unde va fi construită Catedrala. Anii se scurg și deși banii așteptau în buget folosirea lor, nu se ajunge la o concluzie legată de arhitect și de amplasare.

Mai mult, unii politicieni aduc pe scenă disputa „școli sau Catedrală”? Poveste sună din ce în ce mai familiar, nu-i așa?

Banii pentru Catedrală ajung o miză pentru partide. Mai întăi în 1892 ministrul Take Ionescu ia 1 milion de lei aur pentru școli cu promisiunea că nu se renunță la idee. Și duși au fost.

Anii trec, guvernul însărcinat de Rege să rezolve problema șantierului Catedralei nu se apucă de treabă, în schimb alte 3 milioane din bugetul rezervat de Regele Carol sunt luați de ministrul „Instrucției”, tot pentru școli. În acest timp se găseau bani și locuri pentru alte edificii.

Oamenii Bisericii protestează în mod repetat dar tot ce se face este numirea unei comisii care constată a la Caragiale faptul că bugetul rămas nu este suficient. Și ca atare doi ani mai tărziu sunt cheltuiți și restul de galbeni.

Apare ideea salvatoare din partea politicienilor ca Biserica să se ocupe singură de construirea Catedralei și să facă o subscripție publică în acest sens.

Și lucrurile încep să se miște. Oamenii contribuie din puținul sau din mai multul lor.

Academicianul basarabean Vasile Stroescu donează peste 100.000 lei, o sumă imensă pentru un particular. „Asta trebui făcut pentru neamul românesc,” scria el ulterior.

Dar locul potrivit tot nu se găsește fiind pe rând luate în discuție terenuri din Piața Unirii, Universității, Romană, locul unde se află Cercul Militar dar și alte amplasamente.

Acum nu trebuie să faci multe analize să observi că terenuri și bani la buget se găseau pentru edificii. Se construiesc astfel Palatul Camerei Deputaților, clădirea Ministerului Agriculturii sau palatul CEC, Palatul Justiției sau cel al Poștelor. Dar proiectul Catedralei, deși existau din nou bani pentru începerea construcției, era mereu amânat.

Urmează primul război mondial, Bucureștiul pierde sub ocupația germană toate clopotele ce sunt topite de aceștia în fabricile de armament.

Dar România iese victorioasă și în 1918 avem Marea Unire  care o serbăm chiar anul acesta. Ideea unei Catedrale era și mai frumoasă în România întregită. Sinodul Bisericii Ortodoxe şi Regele Ferdinand înfiinţează în 1920 un Consiliu special care să se ocupe din nou de  adunarea fondurilor.

Patriarhul Miron Cristea primește de la prim-ministrul I.C. Brătianu un credit de 3 milioane de lei pentru începerea lucrărilor. În 1927 cere un teren primăriei, părea că în sfârșit proiectul este pe drumul cel bun. Dar anii trec și deși sunt propuse mai multe locuri pentru a se evita exproprierile costisitoare, nu se ajunge la nicio concluzie. Piața Victoriei, un amplasament din Parcul Carol sau Piața Națiunilor Unite sunt doar câteva dintre terenurile ce sunt puse în discuție.

Un paradox dacă ne gândim că biserica ortodoxă a cedat prin secularizare terenuri de mii de hectare dar nu a reușit atâta timp, cu toată intervenția regilor, să primească câteva hectare pentru un asemenea edificiu național.

Problema este rezolvată de venirea războiului și ulterior de ocupația sovietică. Regele pleacă în exil și România intră în dictatura comunistă care avea ca obiectiv demolări de biserici, în nici un caz noi șantiere. Multe dintre proprietățile bisericii sunt naționalizate de către stat, peste 1000 de preoți și călugări ajung în închisorile comuniste.

În 1989 cade comunismul iar ideea Catedralei renaște,  odată cu ea și vechea problemă a amplasamentului.

Se sfințește în 1999 terenul din Piaţa Unirii care va fi înlocuit înlocuit în 2001 cu un loc situat la intersecţia Bulevardului Unirii cu străzile Mircea Vodă şi Nerva Traian.

În 2004 este propus amplasamentul din Parcul Carol, potrivit prin legătura cu primul rege ctitor al ei și cu prezența monumentului Soldatului Necunoscut. Aici intră în scenă Remus Cernea însă și demonstrațiile seculariste împotriva bisericii.

Așa ajunge fundația Catedralei să fie turnată lângă Parlament, pe locul fostului cartier Uranus. Este frumos totuși prin recuperarea simbolică a acestui spațiu situat între cele trei bisericile demolate aici:  Alba Postavari, Spira Veche și Izvorul Tamaduirii din cartierul Uranus. O poveste cu happy-end am spune.

Cam aceasta este povestea Catedralei noastre. Este o poveste despre smerenie, povestea unei biserici simbol ce și-a căutat fundația timp de 136 de ani.

Rostul ei este să ne facă mai uniți, mai solidari, mai apropiați de Dumnezeu. Este doar vârful unui iceberg. Catedrala adevărată se va ridica prin mărturisirea noastră, se va ridica nu beton ci din suflete.

+++

Canalul video al blogului nostru se află la adresa AB Studio.
Ne puteți susține abonându-vă sau distribuind clipurile AB Studio. Numai bine vă dorim!

Politică comentarii

Siteul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Totuși, de prea multe ori, exprimarea lor se face într-un mod extrem de agresiv, fără coerență, și denotă mai degrabă un patos extrem decât o atitudine rațională.

Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.

Comentarii de tipul "toți preoții sunt niște X", "am văzut eu pe unul care...", "biserica este doar...", nu aduc absolut nicio contribuție.

Comentariile anonime vor fi cel mai probabil șterse, mai ales dacă sunt agresive (de orice parte s-ar poziționa). Pentru mai multe detalii legate de politica noastră privind comentariile, citește aici.