Iertarea Patriarhului

Iertarea Patriarhului

|
12/11/2015
|
0 comentarii
|

„Ne cerem iertare dacă unele cuvinte ale noastre au fost insuficient de lămuritoare sau au fost răstălmăcite.”, Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, 5 noiembrie 2015.

andreigaitanaru

Gestului Patriarhului Daniel de a-și cere iertare pentru faptul că Biserica nu a știut să comunice în cazul incendiului de la Clubul Colectiv este fără precedent. Chiar așa de ezitant și de neasumat până la capăt cum a sunat, mesajul ar putea sta ca reper al deciziei administrative de a corecta o problemă. Nu poți să îți ceri iertare atunci când chiar nu crezi că este cazul și sunt convins de faptul că administrația Patriarhală nu a făcut-o din ipocrizie sau doar pentru a mai stinge focul criticilor. Însă cred că, atunci când nu ai exercițiul acestor gesturi publice și când nici nu îți este prea clar ce i-a apucat pe ceilalți să te sancționeze deodată atât de dur, există riscul ca cererea ta de iertare să nu fie convingătoare până la capăt.

Este adevărat, s-a întâmplat și în aceste zile ca mesajele Patriarhiei să fie răstălmăcite sau chiar trecute cu vederea. Multe canale mediatice s-au întrecut în a nu le observa. Dar nu îți ceri iertare pentru asta și nici nu cauți să atenuezi asumarea greșelilor referindu-te la ceea ce ți-au făcut ceilalți! Fie ai greșit, fie nu ai greșit. Când te duci la spovedanie, nu îi mărturisești duhovnicului păcatele pentru a adăuga la final că, de fapt, te-au vorbit alții de rău și că tu ești destul de bine.

Totuși, nu cred că este nevoie de o hermeneutică a mesajului. El spune ceea ce spune. Ci cred că este interesant de înțeles de ce sună el în urechile noastre așa cum sună. Este interesant de văzut de unde vine această ruptură de ritm în a face un gest atât de creștinesc – mărturisirea greșelii. Iar dacă înțelegem aceste lucruri, vom pricepe atât de ce este șchiop în rostire, cât și de ce putem avea speranțe de la el.

După decembrie 1989, Biserica Ortodoxă a căutat să recupereze terenul pierdut în timpul regimului comunist. A încercat să acopere golurile lăsate de presiunea regimului totalitar în misiunea pastorală. Biserici puține, pastorație discretă, misiune catehetică aproape inexistentă. Primul lucru asupra căruia s-a concentrat după 1989 Sfântul Sinod a fost construirea de noi biserici. Era nevoie de ele, piața credinței o cerea. De asemenea, au fost deschise în țară noi Facultăți de Teologie. Absolvenții acestora au fost hirotoniți. Însă, deși nevoia era legitimă, ea a fost tratată ca și cum ar fi fost vorba despre o cursă a reîmbisericirii neamului.

Atenția asupra felului în care arăta școala de pastorație a Bisericii Ortodoxe nu a fost atât de vie precum ar fi trebuit. Nu a contat atât de mult cum se făcea antrenarea celor care urmau să devină călăuze spirituale. Iar pregătirea lor a fost influențată de contaminarea Bisericii cu relele regimului comunist – mai cu seamă frica și duplicitatea. Timp de peste patruzeci de ani, Biserica a trebuit să reziste regimului totalitar chiar și cu prețul complicității. Ierarhi, monahi sau preoți au bătut formal palma cu securitatea pentru a face și în acest fel posibilă supraviețuirea Bisericii. Au fost și colaboratori entuziaști, însă nu ei au fost majoritatea. Mai mulți au fost cei care au mimat colaborarea, fără a o face, ci, dimpotrivă, pentru a o dejuca. Patriarhul Justinian Marina este unul dintre exemple. Însă, chiar și așa, genul acesta de rezistență prin complicitate formală nu poate să nu lase urme asupra structurii sufletești a unui om. Nu are cum să nu strâmbe ceva din interiorul lui. Am ieșit din regimul comunist cu o Biserică întreagă, vie și contaminată. Mulți dintre slujitorii acesteia au supraviețuit ologiți duhovnicește, strâmbați de atâtea contorsionări, amprentați de vecinătatea cu dracul roșu. Pentru a vindeca asemenea răni, pentru a elimina metehne deprinse în acest mod de a trăi, ar fi fost nevoie pentru început de mărturisire și de cerere publică a iertării. Căci pentru a oferi iertarea este bine să ai experiența cererii ei până la capăt. Conform Tradiției Sfinților Părinți, Biserica este spital, nu judecătorie. De la Sfântul Dionisie Areopagitul știm că Ierarhia Bisericească, în continuarea celei Divine, ”curățește, iluminează și îndumnezeiește”. Iar vindecarea nu poate exclude smerenia, lupta cu egoismul, în care instrument regal este mărturisirea păcatelor și cererea iertării[1].

Până la această oră, administrația Bisericească nu a rezolvat problema colaborării ierarhilor ei cu Securitatea. A ezitat să o facă din teama de a nu fi prost înțeleasă în acele vremuri extrem de tulburi, din vecinătatea lui decembrie ‘89. Însă, chiar și așa, administrația Bisericii ar fi putut spune până acum ”am făcut aceste lucruri. Am făcut-o uneori pentru a salva Biserica. Însă am fost răniți. Și noi, și voi, și alții. Ne cerem iertare!”. Cum ar fi fost dacă acestea ar fi fost primele cuvinte ale reînscăunării lui Teoctist ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe? Am fi iertat, pentru că toți cei care au trăit în timpul regimului știu ce a însemnat grozăvia acestuia. Am fi iertat pentru că de iertat este doar de neiertatul. Și am fi început să ne vindecăm.

Administrația Bisericii a pierdut acest tren duhovnicesc. De la un an la altul a vrut să uite, s-a făcut că nu aude și s-a urcat în mașina de lux a acoperirii rănilor cu proiecte de ctitorire, discurs triumfalist, infailibilitate managerială. În această stilistică a croit școala pastorală, cadrul în care sunt pregătiți cei care vor deveni slujitori ai Bisericii.

Care a fost efectul în timp? Biserica a început să piardă teren, chiar din interior. Subtil și aproape imperceptibil, numărul celor care și-au răcit relația cu Biserica a crescut. Să luăm exemplul Bucureștiului. Din cei peste 2 milioane de locuitori declarați, 81% sunt creștini ortodocși. Potrivit datelor oferite în 2014 de ”European Values Survey and World Values Survey”, în București peste 720.000 de oameni merg cel puţin o dată pe lună la biserică. Mai puțin de jumătate. Iar numărul celor care merg în fiecare duminică la Biserică este și mai redus. Ceea ce înseamnă că măcar jumătate din credincioși nu au o relație prea caldă cu Biserica.

Evident, una dintre cauzele acestei îndepărtări este și secularizarea tot mai acută a societății. Din ce în ce mai multe preocupări ale zilei i-au fost dedicate Cezarului și tot mai puține lui Dumnezeu. În acest context, a devenit fatal faptul că pastorația ortodoxă este croită pe stilistica autosuficienței, a rigidității administrative și a insuficientei racordări la suplețea și la profunzimea învățăturii tradiției Sfinților Părinți ai Bisericii. Iar manualele de religie pentru ciclul școlar au și ele același tip de cusătură. Foarte mulți dintre credincioșii neconvinși au avut măcar o dată experiența unei întâlniri dure cu un manager rigid și nebranșat la Duhul Bisericii, dar care păstorea în numele lui Hristos. Mulți dintre cei care s-au îndreptat către Biserică pentru a căuta iertarea au primit judecata neparticularizată a unui certăreț administrator de destine. Destui dintre cei care au avut curiozitatea plăpândă de a afla care este pulsul vieții eclesiastice au fost plictisiți de sobrietatea adormindă a directorilor de taine liturgice. În această vreme ierarhii nu au înțeles că turma celor păstoriți este tot mai mică. Și că a nu ieși în întâmpinarea celor botezați, dar încă neconvinși, este o gravă greșeală tactică. Că mai mult de jumătate dintre cei 81% au nevoie de propovăduirea credinței. Și că această propovăduire nu poate fi făcută fără ”duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei”.

Biserica nu a dus lipsă de slujitori hărăziți pentru misiunea asumată, însă numărul redus al acestora nu a făcut decât să întrețină o mișcare de rezistență. Viața duhovnicească a început să fie trăită după modelul retragerii în protecția și anonimatul catacombelor. Dreapta credință a devenit minoritară în chiar mijlocul ortodoxiei.

Or, în acest context, gestul Patriarhului de a cere iertare, chiar și stângaci cum a făcut-o, nu are precedent. Este prima oară după 1989 când retorica infailibilității manageriale este lăsată puțin deoparte. Este întâia dată când, lăsând să se vadă slăbiciunea umană, iese la lumină și puterea de a se corecta.

Nu știu cât de profund a fost acest gest de pocăință, de metanoia, de schimbare a minții. Sper să fie unul încă activ, care să conserve schimbarea de stare. Să ducă gândul mai departe, să nu renunțe ușor la această atitudine. Să fie un semnal, de multă vreme așteptat, al înnoirii modului în care administrația Bisericii își înțelege prezența în societate. Pentru că doar așa pot fi vindecate toate rănile neglijate și supurânde în aceste zile.

Extraordinar nu este faptul că întâistătătorul Bisericii își cere iertare șubred și cu jumătate de gură, ci faptul că, fie și așa, spune public ”am greșit, iertați-ne!”. Aceste cuvinte au greutatea unei îndelungate așteptări. Una care a fost pecetluită, după 1989, de o lege a tăcerii asumată de întregul Sfânt Sinod al Bisericii. O tăcere trădată de stridența preaslăvirii unei administrații suspuse greșelii.

Când aud ”Să ne iubim unii pe alții!”, participanții din cadrul Sfintei Liturghii, își dau sărutarea păcii fiecare potrivit treptei sale, preoții și episcopii între ei, diaconii cu diaconii, laicii între ei. Avem nevoie ca acest gest de pace și de iertare să ne însoțească dincolo de cadrul liturgic și să ne aducă pe toți laolaltă, ierarhi, clerici și laici. Avem nevoie de iertare. Să o primim și să o dăm.

NOTE

[1] O explică recent Arhimandritul Zaharia Zaharou, ucenic al Arhimandrituui Sofronie Saharov, în cartea sa ”Omul cel tainic al inimii”, Editura Basilica, București, 2014.

Articol scris de Andrei Găitănaru și apărut inițial pe platforma contributors.ro

Politică comentarii

Siteul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Totuși, de prea multe ori, exprimarea lor se face într-un mod extrem de agresiv, fără coerență, și denotă mai degrabă un patos extrem decât o atitudine rațională.

Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.

Comentarii de tipul "toți preoții sunt niște X", "am văzut eu pe unul care...", "biserica este doar...", nu aduc absolut nicio contribuție.

Comentariile anonime vor fi cel mai probabil șterse, mai ales dacă sunt agresive (de orice parte s-ar poziționa). Pentru mai multe detalii legate de politica noastră privind comentariile, citește aici.