Horia-Roman Patapievici: Legitimarea anticreștinismului prin redefinirea centrului

Horia-Roman Patapievici: Legitimarea anticreștinismului prin redefinirea centrului

|
20/10/2016
|
0 comentarii
|

De curînd [articolul scris în sep. 2007], Asociația „Solidaritatea pentru libertate de conștiință” a cerut Societății Române de Radiodifuziune să dispună oprirea difuzării rugăciunii Tatăl Nostru, care, împreună cu Imnul Național, este transmisă la începutul și sfîrșitul programelor zilnice ale posturilor publice de radio. Motivul invocat a fost încălcarea neutralității confesionale a statului. Cu acest argument, s-ar fi putut foarte bine și interzicerea Imnului Național, deoarece acesta, numindu-se „Deșteaptă-te române”, încalcă fără echivoc neutralitatea etnică a statului român și reprezintă o clară discriminare la adresa tuturor minorităților naționale, inclusiv cea maghiară. Deocamdată, însă, obiectivul pare a fi doar creștinismul.

În trecutul recent (noiembrie 2006), „Solidaritatea pentru libertate de conștiință” și-a legat numele de campania pentru scoaterea icoanelor din școli, inițiată cu câteva luni mai devreme de un profesor de filozofie din Buzău, care reclamă autorităților publice un lucru, pentru mine, straniu: acela că fetița sa (11 ani, elevă la un liceu) suferă traume psihologice care urmare a faptului că e zilnic expusă imaginilor religioase creștin-ortodoxe. Motivul invocat de tată? Creștinismul ortodox „practică inferiorizarea femeii”, „afectează demnitatea personală a copiilor” și întreține o „atmosferă ostilă și degradantă”, care „periclitează dezvoltarea mentală, spirituală, morală și socială” a elevilor. Pe scurt, creștinismul ortodox ar avea asupra elevilor ca abuzul sexual.

Această comparație nu apare în Petiția înaintată autorităților la 12 august 2006 de către profesorul de filozofie din Buzău, dar apare în mai multe rânduri expresia „abuzați”, atunci când petentul se referă la efectul avut de icoane asupra elevilor: or, întrucît petiția ne plimbă cu luxurianță pe toată harta legală a abuzurilor și discriminărilor, suntem forțați să admitem că termenul de „abuz” este, pentru eruditul autor, un terminus technicus: „abuz” și „copil” se asociază, în această literatură, numai sexual (de aceea mi-am permis asocierea). Oricum, în concepția autorului, precum și a tuturor celor care s-au asociat petiției, inclusiv a autorității numite Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (o instituție care a fost înființată de guvernul Năstase „pe șest”, fără a fi vreodată discutată oportunitatea existenței ei în Parlament, necum să se fi inițiat o dezbatere publică privind rațiunea ei de a fi), e limpede că imaginile religioase creștine îi abuzează pe copii. Pe scurt, icoanele reprezintă o instigare la ceva rău. (Semnatarii nu par să creadă că mesajele sexuale explicite ale aproape tuturor reclamelor ar dăuna elevilor, nici că vulgaritatea agresivă a majorității emisiunilor de divertisment ar constitui o problemă; ei se simt agresați de icoane, care au mesaj spiritual, care le displace, nu de vulgaritate, care are un altfel de mesaj, care însă le e pe plac, întrucît e pesemne e în deplin acord cu antropoligia lor reducționistă).

Am dat aceste citate din Petiția care cere eliminarea icoanelor din școli (să reamintim aici că icoanele incriminate se află acolo prin decizia comună a părinților și a profesorilor, fără implicarea ministerului) pentru a sugera cititorilor că acest gen de acțiune spune prin stilistica lui mai mult decît lasă să transpară argumentarea lui. Argumentel sunt din registrul legal și retoric tipic pentru mișcările de drepturile omului din anii ’90 ai secolului trecut. Stilistica, însă, e mai mult decât evident, aparține fanatismului de totdeauna. Suntem încă relativ insensibili la acest tip de fanatism (fanatismul anticreștin, deghizat în militantism de drepturile omului), deoarece mentalul nostru asociază în mod tradițional fanatismul cu religia, iar drepturile omului cu moderația. Or, ceea ce au adus nou anii ’90 ai secolului trecut în configurarea ideologică a modernității a fost legitimarea publică a unor privilegii de atitudine pentru anumite grupuri minoritare, revendicate de activiști în numele drepturilor fundamentale ale omului. De pildă, proferarea de gesturi obscene în public e calificată, potrivit Codului penal, ca atentat la bunele moravuri. Nu și atunci cînd gesturile obscene sunt ostentativ proferate în defilările de tip „Gay Parade”: în aceste cazuri Codul penal se suspendă, pentru că persoanele gay, prin activismul care a asimilat drepturile omului cu dreptul de a fi homosexual, și-au cîștigat dreptul (de fapt, privilegiul) de a fi obscene în public, ceea ce pentru toate celelalte persoane a rămas un fapt pur și simplu penal.

Cum se ajunge aici? Simplu: prin activismul unei minorități care militează în numele drepturilor omului după principii leniniste. Firește, nu este vorba de drepturile fundamentale ale omului, care sunt universale, ci de anumite privilegii de atitudine, discriminatorii în sens invers, care sunt băgate pe gîtul majorităților, spre culpabilizarea colectivă, cu ajutorul unui sofism de tipul următor: acceptați privilegiul pe care îl revendicăm ca drept al omului, facem pace; nu îș acceptați, declarăm război, pentru că violați drepturile omului. Astfel, o atitudine marginală (pentru o stare dată a societății) este promovată ca trebuind obligatoriu să devină centrală; majoritățile cedează șantajului emoțional, eliberează centrul, iar în golul astfel creat se instalează, triumfătoare, atitudinea marginală.

În cazul acestei acțiuni susținute anul trecut de „Solidaritatea pentru libertatea de conștiință” (înlăturarea icoanelor) toate datele stilistice trădează fanatismul. Numai fanaticul reacționează intolerant la simbolurile unei religii care nu este a lui. Numai un fanatic (anticreștin) își poate imagina că imaginea Maicii Domnului întreține o „atmosferă ostilă și degradantă”, și că poate avea drept mesaj subliminal „inferiorizarea femeii”. Numai un anticreștin fanatic poate susține că vederea unei icoane că vederea unei icoane „afectează demnitatea personală a copiilor” și că religia creștină „periclitează dezvoltarea mentală, spirituală, morală și socială” a elevilor. Aceste afirmații nu trebuie combătute, pentru că falsitatea lor istorică, psihologică și socială este totală. Nu poți combate, de pildă, afirmația cuiva care susține că studiul matematicilor prostește ori că logica îngrădește libertatea de gîndire. Neavînd riguros nici un sîmbure de adevăr, aceste afirmații nu pot fi combătute. Singurul lucru care poate fi combătut este pretenția aflată în spatele lor, anume aceea că psihologia din care ele emană ar fi neutră și descriptivă, adică normală. Ei bine, nu e. Psihologia din care emană acest tip de repulsii compulsive este a fanaticului, iar fanatismul, el, trebuie combătut ca periculos pentru pacea socială.

După ce a bifat anul trecut acțiunea „jos icoanele”, anul acesta „Solidaritatea pentru libertate de conștiință” se ocupă de acțiunea „jos rugăciunea Tatăl Nostru”. Scopul, probabil, este eliminarea sistematică a tuturor simbolurilor creștine din spațiul public. Nu le reproșez acțiunea (anticreștinii sunt liberi să fie anticreștini), le contest însă camumfaljul, pentru că își maschează anticreștinismul într-o retorică de tip drepturile omului, ceea ce constituie o fraudă. Căci această asociație nu militează pentru libertatea de conștiință (ceea ce ține de drepturile fundamentale ale omului), ci de libertatea de conștiință împotriva creștinismului (ceea ce face din ea o sectă parareligioasă între multe altele).

În vechime, centrul era fixat prin afirmația „Dumnezeu există”, iar opoziția extremistă prin constatarea „Zis-a cel nebun în inima sa: «Nu este Dumnezeu» Stricatu-s-au oamenii și urîți s-au făcut întru îndeletnicirile lor. Nu este cel ce face bunătate, nu este pînă la unul (Psalmul 13,I). Afirmația „Dumnezeu există” era considerată neutră și normală, iar negarea ei, „Nu este Dumnezeu”, era considerată nu doar greșită, nu doar extremistă, ci nenaturală? adică rezultatul unui proces teoretic de falsificare și distorsionare a realității (noi am spune „de natură ideologică”).

ASTĂZI, lucrurile s-au inversat. Poziția „Nu este Dumnezeu” s-a impus deja în societățile secularizate din Occident ca fiind, ea, neutră și, deci, normală ? ceea ce înseamnă că e singura poziție de la sine înțeleasă, care nu are nevoie de o explicație pentru a fi înțeleasă. A devenit un dat, cum înainte un dat fusese afirmația contrară. Perspectiva afirmației „Nu este Dumnezeu” a ajuns să definească azi normalitatea publică și în funcție de ea se stabilește atît conținutul toleranței, cît și limitele ei. Dimpotrivă, afirmația „Dumnezeu există” a ajuns să fie percepută ca partizană, potențial extremistă și rezultatul unei construcții teoretice ideologizate.

La noi, toată strădania unor asociații precum „Solidaritatea pentru libertate de conștiință” este să prezinte intoleranța față de simbolurile creștin-ortodoxe ca fiind neutralitate. Or, cum poți să faci niște oameni normali să priceapă intoleranța ca fiind neutralitate? Într-un singur fel: redefinind poziția centrală. Adică deplasînd sistemul de referință în așa fel încît atitudinea de excludere a creștinismului să ajungă centrală în raport cu valorile spațiului public, iar intoleranța față de creștinism să poată apărea ca fiind o veritabilă neutralitate. Consecința imediată a aceste „deplasări de sistem de referință” va fi ca simpla prezență a simbolurilor creștine în spațiul public să apară ca fiind un abuz. În acest mod, apărătorii păstrării în spațiul public a simbolurilor care în mod normal, potrivit tradiției, se află deja acolo vor putea fi prezenați ca extremiști, fanatici, adversari ai egalității de tratament și dușmani au drepturilor omului. Adică o mistificare de proporții.

Metoda de acțiune publică este deja verificată. Asociațiile de tipul „Solidarității pentru libertate de conștiință” vor șantaja instituțiile noastre oportuniste și corupte cu „drepturile omului” și cu „legislatia europeană”, folosind sofismul care deja a funcționat în Occident, în practica minorităților leniniste: dacă acceptați privilegiul pe care îl revendicăm ca drept al omului, facem pace; dacă nu îl acceptați, vă denunțăm Europei, cu argumentul că încălcați drepturile omului. Vor încerca, altfel spus, să redefinească neutralitatea ca decurgînd din ateism, iar extremismul din credință.

Așa se face legitimarea publică a anticreștinismului: cu ajutorul acestui mecanism de punere a opiniei publice, prin manipularea insituțiilor, în fața faptului împlinit; și cu evitarea totală a dezbaterii publice, pe care, în bătălia substituirii creștinismului cu anticreștinismul, asociațiile anticreștine ar pierde-o cu siguranță. Ideea este să ne prefacem că suntem democrați pentru a ocoli cel mai bine democrația.

Articol publicat în numărul 9 (36), din septembrie 2007, al revistei Idei în Dialog

Politică comentarii

Siteul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Totuși, de prea multe ori, exprimarea lor se face într-un mod extrem de agresiv, fără coerență, și denotă mai degrabă un patos extrem decât o atitudine rațională.

Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.

Comentarii de tipul "toți preoții sunt niște X", "am văzut eu pe unul care...", "biserica este doar...", nu aduc absolut nicio contribuție.

Comentariile anonime vor fi cel mai probabil șterse, mai ales dacă sunt agresive (de orice parte s-ar poziționa). Pentru mai multe detalii legate de politica noastră privind comentariile, citește aici.