Gânduri dintr-o parcare

Gânduri dintr-o parcare

|
04/11/2014
|
3 comentarii
|

…De fapt nu chiar din parcare, sunt gânduri sedimentate în trafic iar acum schiţate cu frâna de mână trasă: ce a rămas din ele, din pornirea de a împărtăşi frământarea legată de relaţia unui şofer creştin cu maşina sa.

Oamenii visează să conducă maşini noi, impozante, rapide. Mai ales tinerii, îi văd în parcare la Mall şi aiurea, le admiră şi le doresc ca pe o iubită, întorc capul şi le urmăresc cu privirea, se fotografiază eventual cu ele, le păstrează apoi ca pe o icoană dragă pe ecranul celularului. Maşina s-a impus ca emblemă (formatoare) a personalităţii, purtătoare şi dătătoare de senzaţii/”viaţă”, identificată de multe ori cu un ”upgrade” social. Ea exprimă puterea dar mai ales imprimă putere gestului uman. Conducem uneori poate în exces, modelaţi de nervozitatea şi  potenţa pedalei, ne surprindem la volan gesticulând în alt fel, trăim în alt fel prin ea. Maşina devine o extensie mecanică a imaginarului nostru, ne articulăm în ea, ne proiectăm mental după chipul și atitudinea ei, agili, superiori, eleganţi, proaspeţi.

Dar dacă dincolo de vopseaua irizată rămâne în timp doar rugina, cimitirul de fiare vechi, dacă iconul de care vorbesc duce în nimic, este un idol gol, în fapt ne împărtăşim cu atâta nesaţ şi plenitudine dintr-o aură mincinoasă. O posibilă slăbiciune din partea noastră şi design de nimfă din partea ei. Metalizată, sclipitoare, se ascunde destinului şi parcă într-o răzbunare vrea să trăim alături fantasma deşertăciunii ei. Ne dictează atitudinea imediată, stimulează gânduri, determină gesturi, reglează baia de adrenalină şi endorfine din creierul nostru. Cred că de fapt nu noi conducem sportiv, ea ne conduce sportiv sau ceea ce se ascunde în spatele designului care ne îmbată. În fapt experiem avatarul unei lumi care îşi dispută senzorialul nostru, o construcţie bine alcătuită tehnic dar depărtată de firescul omului. Estetica şi dinamica ei sunt gândite să catalizeze stări, să seducă, să preia volanul, un Deux ex machina în care noi ajungem să fim  machina .

Mă gândesc acum la condiţia unui creştin. Îmi iubesc maşina, îmi este casnică. Am aşteptat-o într-o măsură, m-a urmat discret în viaţă. Au fost momente când m-am rugat să ne scoată cu bine la capăt. Îi port de grijă cu uşoară tandreţe chiar dacă am renunţat să îi număr zgârieturile şi rămâne adesea nespălată. Chiar deliberat uneori, îmi place să rămână neutră,  să mă poarte pe mine şi pe aproapele fără să mă implice prea mult emoţional, să îşi vadă cuminte de treabă. Exagerând puțin aș spune că nu vreau să am eu grijă de maşina, vreau ca ea sa aibă grija de mine. Adică să mă odihnească.

Mă întreb cum ar trebui să își aleagă creştinul maşina? Alegere uşoară pentru apropiaţii mei cu patru-cinci copii care şi-au cumpărat o ”family-car” sau un microbuz  de 8+1 locuri, în funcţie de bunicii adiacenţi şi de estimările privind viitorul familiei. Ce va alege însă o familie creştină tânără cu un copil sau fără, cum va proceda un părinte stareţ sau un tânăr hirotonit? Cât ar trebui să ţină cont de ceea ce induce imaginea unei anumite maşini, ce rol ar trebui sa joace reflecția spirituală în această alegere și ce aspecte merită luate în calcul? Greu de cuantificat.

Aşteptând la cabinetul de stomatologie am răsfoit la un moment dat un articol despre un anume brand auto care a devenit în România tranziției simbolul nesimţirii. Design agresiv, fiabilitate germană, sportivitate în exces. Se pomenea acolo despre un grad de ne-simţire corelat cu imaginea brandului care îl determinase pe autor să se autoexcludă de pe lista posibililor viitori deţinători. Mi-a revenit în minte articolul pentru că am regăsit modelul mergând la parohie la un părinte drag, proaspăt hirotonit. Asta este, m-am bucurat cu el, deşi cred că mașina respectivă era mai potrivită pe autobahnul german decât în faţa bisericuţei de cartier. Dar îi respect alegerea.

Mi-a plăcut mărturisirea unui duhovnic, primise un SUV aproape cadou care smintea oamenii din satul apropiat de schit. Aşa a simţit dânsul şi ca urmare căuta odihna, a sa şi a acestora. A apărut un context şi lucrurile s-au aşezat, soluția a venit de la un Land Rover cubic, milităros, departe de cel de felină al SUV-ului iniţial. Fiind acolo necesar un 4X4 în trei anotimpuri din an, “tractorul” cum îl numesc cei din sat, este perfect, el desfundă drumurile iarna. De fapt această marcă am observat că este preferată și de părinții din Muntele Athos.

Un prieten gestionează în firmele sale fonduri de sute de mii de euro. Patron şi manager peste ele, este şi propriul său şofer. Veţi spune poate că este un zgârcit, maşina sa unică şi personală este o Dacia trecuta de prima tinereţe dar cu care îşi face toată treaba. Într-un context mai intim mi-a spus că simte că tot ce a obţinut prin munca a primit de la Domnul şi că toate investiţiile sale, inclusiv această maşină, sunt făcute în aşa fel încât să simtă pacea Domnului peste el. M-a mişcat cuvântul său.

Nu aş vrea să se înţeleagă că îmi doresc ca toată lumea să cumpere Dacii sau Defendere. Îmi doresc ca fiecare dintre noi să aleagă maşina care îl odihneşte sufleteşte şi îi permite să conducă detaşat spre toate destinaţiile sale binecuvântate. Să o facă asumat, să se gândească la context. Nu cred că încap prejudecăţi aici, îmi vine in minte un drag părinte bătrân, grec, tată a patru copii. Slujind undeva pe munte a primit de la un om bogat un Mercedes ML full-option. Era minunat când îl vedeai, cu barba sa sură, mâinile aspre pe volanul în mahon şi piele impecabilă. Inocenţa sa minunată nu cred că a smintit vreodată pe cineva în parohie, de fapt maşina aceea din câte cunosc pe mulţi i-a slujit la propriu.

Cam așa cu gândurile astea din parcare. Am scris să mă aşez cu sufletul după ceea ce a rămas când forţezi o intersecţie cu semafoarele căzute, teren al priorităţii impuse. Sute de semeni bucureşteni încercau acelaşi lucru, unii într-o sinceritate nudă a nepăsării, contrasens călcat împotriva necesităţii aproapelui în ison de claxoane şi grimase. Şi inevitabil te uiţi la maşină şi te uiţi la om şi te uiţi din nou la maşină. Din om vezi nepăsarea, gestul de concediere, maşina rămâne să exprime atitudinea până la capăt, graba ei şi ne-simţirea faţă de necesitatea mea. Şi am dat vina pe maşină…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Politică comentarii

Siteul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Totuși, de prea multe ori, exprimarea lor se face într-un mod extrem de agresiv, fără coerență, și denotă mai degrabă un patos extrem decât o atitudine rațională.

Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.

Comentarii de tipul "toți preoții sunt niște X", "am văzut eu pe unul care...", "biserica este doar...", nu aduc absolut nicio contribuție.

Comentariile anonime vor fi cel mai probabil șterse, mai ales dacă sunt agresive (de orice parte s-ar poziționa). Pentru mai multe detalii legate de politica noastră privind comentariile, citește aici.

  • Interesante, legat de mașini, sunt și diversele abțibilduri ce apar pe spatele lor. Chiar în poza de la articol este un Ichthys. Văd însă și unele cu IC XC NI KA și mă întreb dacă lumea le cunoaște semnificația sau chiar și istoria lor.

    Legat de Ichthys, acest semn era făcut într-o eră a persecuțiilor grave. Mă gândesc că nu e necesară azi. Mai degrabă o mărturisire mai explicită.

  • Eduard Dumitrache

    Da, recunosc ca si eu am o cruce bizantina lipita pe luneta din spate. 🙂
    Cred ca Ihtis este folosit astazi mai des in mediul protestant.

  • Cătălin Buia

    Aceleași sentimente le-am încercat la achiziționarea actualei mașini. Ce vor zice ceilalți? Cum mă vor judeca? Îmi vor înțelege necesitățile? Și oricât m-am străduit, nu am reușit să dau un nume felului deosebit de a te simți într-o mașină care ” îți vine bine”. D-voastră ați găsit: “o mașină care să te odihnească”. Frumos și adevărat. Felicitări!