Dovezi ale existenței lui Dumnezeu și adevărul ortodoxiei

Dovezi ale existenței lui Dumnezeu și adevărul ortodoxiei

|
05/02/2014
|
25 comentarii
|

Există o atitudine foarte naivă, și deseori întâlnită, anume aceea că “nu avem nicio dovadă că există Dumnezeu”, sau că nu avem motive suficiente ca să credem. Unii, din puțină educație sau rea-voință, vor face referiri rapide la diverse personaje de basm sau desene animate cu scopul, cred ei, de a demonta rapid orice încercare de justificare a credinței în Dumnezeu. Dar nu reușesc decât să dea glas confuziei adânci în care se găsesc.

Din fericire, majoritatea dintre noi nu neagă existența lui Dumnezeu, sau măcar a unei forme de existență spirituală, ceva ce ne depășește ca putere și ca înțelegere. Din nefericire, diversitatea credințelor este semnificativă. Oamenii cred în multe feluri și multe direcții, de cele mai multe ori superficial.

În acest context, nu este, cred, lipsit de importanță să avem o bază rațională pentru credința noastră, pentru a înțelege care sunt justificările credinței în Dumnezeu, și cum ne deosebim de cei de alte religii. “Dragostea se bucură de adevăr”, spune Sfântul Apostol Pavel. Rațiunea și discernământul sunt calități inseparabile de viețuirea creștină, și de aceea, pe cât ne este cu putință, tot ceea ce facem, și tot ceea ce credem, și tot ceea ce spunem, trebuie să aibă o bază rațională. Să formeze un întreg bine închegat în Scriptură, scrierile Sfinților Părinți, dar să aibă și o raportare corectă la filosofia și știința modernă.

Dovezi, evidențe, vedere

Ce este evident pentru o persoană, nu este evident pentru o alta. Ceea ce vede unul, nu vede un altul. Asta nu (numai) datorită unor diferențe de capacitate vizuală, ci (și) datorită unor diferențe de înțelegere, de capacitate de a decela informațiile și de a trage concluziile potrivite. La asta se adaugă și experiența practică într-un domeniu anume. Un om de știință cu o anumită vechime va intui posibilități și soluții pe care un începător nu le poate prevedea.

evident (adj.) – sfârșitul sec. XIV, din franceza veche “evident” și direct din latinescul “evidentem” (nominativ evidens) “perceptibil, clar, aparent” din ex- “întreg în afară” + videntem (nominativ videns), participiul prezent al lui videre “a vedea”.

Limba engleză a păstrat sensul de “vizibil”, perceptibil vizual, pentru cuvântul “dovadă”, “evidence”. Dovada unui fapt este ceva vizibil. Tot în limba engleză se folosește expresia “I see” cu sensul de “înțeleg”. Și asta nu întâmplător, fiindcă etimologia cuvântului “a vedea”, are aceleași rădăcini cu “a înțelege”, de exemplu în sanscritul “veda” (știu) sau doricul woida (eu știu). Românescul “a vedea” intră, firește, în aceiași familie semantică.

Vederea celor nevăzute

Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere și dumnezeire, așa ca ei să fie fără cuvânt de apărare, pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit, ci s-au rătacit în gândurile lor și inima lor cea nesocotită s-a întunecat. (I Romani 1:20-21)

Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. (Matei 5:8)

Zis-a cel nebun în inima sa: “Nu este Dumnezeu!” (Psalmi 52:1)

Așadar vederea nu poate fi separată de înțelegere și nici înțelegerea de vedere. Nu se poate vedea nimic fără a înțelege, și nici nu se poate ajunge la înțelegerea și cunoașterea existenței a ceva fără a vedea lucrul respectiv sau lucruri care să indice, indirect, existența unui obiect sau persoană dincolo de ceea ce este imediat perceput.

Capacitatea oamenilor de a înțelege lucruri dincolo de evidențele imediate este un semn distinctiv al gândirii raționale. Capacitatea de a face inferențe inductive ne ajută, practic, să funcționăm în viața de zi cu zi. Ea se referă la faptul de a trage concluzii mai largi, mai cuprinzătoare, dintr-un set de informații restrâns. Inferențele inductive sunt raționamente care folosesc informații preexistene, acumulate prin experiență. De exemplu dacă vedem pe un drum de munte o urmă în noroi cu elemente în zig-zag, tragem concluzia (prin inferență inductivă) că pe acolo a trecut o mașină, fiindcă știm că mașinile lasă astfel de urme. Noi nu am văzut mașina trecând, dar înțelegem că așa este cel mai probabil că s-a întâmplat.

Toate inferențele inductive vin la pachet cu o anumită probabilitate care nu este niciodată 100%, adică nu putem fi niciodată 100% siguri de concluzia noastră. Există întotdeauna și alte posibilități, alte concluzii valide și probabile care pot fi trase din suma de informații care ne sunt disponibile. Lucrul acesta ține de limitările noastre ca oameni. Este o limitare epistemologică, și are repercursiuni în viața de zi cu zi și se manifestă și în științe. De exemplu, există o diferență considerabilă între rezultatele științelor exacte, care pot verifica teorii prin experimente controlabile (fizica, chimia, de exemplu), și științele istorice (evoluționismul, cosmogonia, geologia istorică, arheologia) care lucrează cu un set limitat de date (fosile, imagini astronomice, straturi geologice, vestigii arheologice) din care, în baza unor raționamente și metode specifice, se trag o serie de concluzii, mai mult sau mai puțin justificate. Acesta este motivul pentru care deseori apar în presă articole de genul “Cutare lucru este altfel de cum au crezut oamenii de știință până acum.” Asta fiindcă apar informații noi care fie schimbă parțial concluziile precedente, fie le infirmă și înlocuiesc cu totul.

Dovezi și argumente pentru existență

Înainte de a încerca să oferim vreun argument pentru existența lui Dumnezeu, trebuie să clarificăm natura problemei de față. Pe de-o parte a tipului de dovezi necesare pentru o asemenea demonstrație, și de pe de altă parte o clarificare legată de natura existenței vizate de demonstrație. Și nici unul, nici altul dintre aceste două aspecte nu este trivial.

În primul rând, orice demonstrație trebuie să pornească de la ceva cert sau recunoascut ca adevărat atât de cel care oferă demonstrația cât și de cel căruia i se demonstrează. O demonstrație matematică, de exemplu, va pleca de la adevăruri de bază, propoziții matematice acceptate ca fiind adevărate fără demonstrație de întreaga comunitate de matematicieni. Aceste adevăruri se numesc axiome. Ele sunt luate ca atare și nu sunt puse la îndoială. Dar în baza acestor adevăruri matematice, nu se vor putea obține niciodată altceva decât adevăruri matematice. Nu se va putea trece din domeniul entităților matematice pentru a se face afirmații legate de natura elementelor fizice, de exemplu. Ca să fie posibilă Fizica ca știință, axiomele și postulatele fundamentale ale fizicii vor conține entități și noțiuni care nu mai sunt strict matematice, ci au legătură cu realitatea fizică, cu materia. De exemplu, masa corpurilor materiale, sau sarcina electrică, și altele.

De aceea, în problema de față, pentru a putea demonstra existența lui Dumnezeu, trebuie să ne întrebăm de la ce adevăruri fundamentale, acceptate de toată lumea, putem pleca în demonstrația noastră. Iată câteva lucruri care pot fi acceptate ca certe fără prea multă dezbatere:

Existența propriului eu. Chiar dacă există oameni care se îndoiesc de existența altor persoane (solipsism), este foarte greu de imaginat cum ne-am putea îndoi de propria existență.
Intuiția adevărului. Faptul că suntem în stare să înțelegem despre ce vorbim atunci când punem problema adevărului. Simplul fapt că putem răspunde afirmativ sau negativ la întrebări foarte simple, este suficient ca să spunem că avem o intuiție asupra conceptului de adevăr.
Voința și intenționalitatea. Capacitatea persoanelor umane, și într-o anumită masură și a animalelor, de a lua decizii și a acționa în virtutea acestor decizii. O piatră, din contră, atunci când cade de la o înălțime, sau când este purtată de apa unui râu, nu are nicio intenție să i se întâmple asta și nici nu acționează în virtutea unei dorințe. Nici măcar o mașină de calcul, un computer, nu ia propriu-zis decizi, ci este programat mecanic (cuantic) să facă anumite operațiuni în anumite condiții.
Morala. Faptul că ne punem problema binelui și a răului. Chiar dacă nu cădem de acord asupra a ce este bine sau rău, faptul că ne punem problema acestui lucru arată că avem intuiția binelui. Lucru care, iarăși, nu se poate spune despre fenomenele materiale, naturale. Ceea ce înseamnă că ceva ne separă de inconștientul material.
Construcția/designul lumii. Felul în care sunt construite materia și ființele vii, cu milioanele de componente asamblate perfect în mecanisme și sisteme funcționale care fac posibilă viața. Toată această construcție are o anumită inteligibilitate, proprietatea de a putea fi cunoscut și înțeles de o ființă inteligentă cum suntem noi, oamenii.

Toate aceste aspecte, inclusiv inteligibilitatea Universului, sunt subscrise, practic, unuia singur: conștiința de sine (consciousness), de departe cea mai dificilă problemă filosofică și științifică a umanității, din toate timpurile. Nu numai că nu a fost rezolvat misterul conștiinței de sine, dar nici nu s-a putut da o definiție satisfăcătoare acestui fenomen. Un filosof australian, David Chalmers, a împărțit problema conștiinței de sine în două probleme: “the easy problem”, reprezentând realitatea percepției și a reacțiilor ființelor (oameni și animale) la stimuli externi și interni, și “the hard problem”, adică capacitatea noastră de a simți, de avea experiențe calitative (qualia) gen durere, plăcere, percepția culorilor, sunetelor, mirosurilor, etc. Un calculator, de exemplu, dotat cu un senzor de temperatură, în mod mecanic, va fi capabil să reacționeze la schimbări de temperatură. Dar asta doar fiindcă este programat să facă asta. Propriu-zis o mașină nu simte nimic.

child robot

Conștiință și existență

Am văzut, așadar, că una din datele fundamentale ale existenței noastre este conștiința de sine. Este ceea ce face să putem pune întrebarea acestui articol. Nu existăm pur și simplu. Ne și întrebăm de ce existăm. Din ce cauză și cu ce scop. Existența noastră nu este pur materială. Suntem ființe conștiente. Existența noastră comportă așadar două mari mistere: existența însăși (a noastră împreună cu Universul care ne înconjoară) și conștiința de sine.

Așadar, la un capăt suntem noi, existând și întrebându-ne conștient dacă, la celălalt capăt, avem doar existență fără conștiință de sine (adică un Univers rece, doar materie), sau avem, asemenea nouă, o ființă conștientă, o “cunoaștere ființială” cum îi spune Sfântul Ioan Carpathiul.

Chestiunea existenței lui Dumnezeu se reduce așadar la întrebarea: Date fiind observațiile actuale, este mai probabil ca existența să fie cauzată de o ființă inteligentă și necauzată, sau totul există dintotdeauna, rece, material, inconștient. Fiindcă practic acestea sunt cele două scenarii posibile:

1. Dumnezeu, o ființă dincolo de timp, spațiu, și orice fel de determinare și limitare, a creat Universul, și toate ființele conștiente, dar limitate și cu o serie de determinări.

2. Universul acesta (sau un sistem de multi-versuri din care Universul nostru face parte) există dintotdeauna, și noi suntem un accident. Există doar materia, conștiința de sine este o iluzie, la fel și libertatea, și valorile morale. Scopurile noastre sunt doar rezultatele unor reacții chimice care ne împing să acționăm într-un fel sau altul.

Cele două scenarii sunt practic complementare. Dacă 1 este adevărat, 2 este fals. Dacă 2 este foarte greu, dacă nu aparent imposibil, de demonstrat ca fiind adevărat, 1 devine foarte probabil, dacă nu chiar, adevărat.

Dar după cum am văzut mai sus, scenariul 2 nici pe departe nu se apropie de a oferi o explicație pentru datele observației, pentru capacitatea noastră de a gândi și de a pune problema adevărului, de a pune problema scopurilor noastre și a moralității lor. Mai mult, 2 practic încearcă să anuleze problema. Dar materialismul se reduce astfel la afirmații self-contradictorii de tipul “dacă materialismul este adevărat, nu există adevăr”. “Dacă materialismul este rațional, nu există raționalitate”, fiindcă creierul nostru este doar o sumă de molecule materiale, și deci raționalitatea este o sumă de reacții chimice în creierul nostru, deci o iluzie. “Dacă materialismul este adevărat, nu există bine și rău, nu există scop, nu există intenționalitate, nu există valori”. Materialismul se anulează pe sine. Cel care acceptă materialismul și citește aceste rânduri, și are impresia că intenționează și alege liber să citească aceste rânduri, se înșeală. Fiindcă nu există un “eu” care să citească. Ci lumina monitorului pătrunde prin ochii “cititorului”, cauzând o serie de reacții în sistemul nervos, și atât.

rock face

Cel ce acceptă materialismul, neagă materialismul. Materialismul nu este cea mai bună explicație, fiindcă în materialism nu există nimic bun, deci nu poate exista o “cea mai bună explicație”. Însăși noțiunea de “explicație” își pierde sensul fiindcă nu există sens, nu există semnificație în materialism.

Toate aceste dificultăți, dacă nu chiar aberații și absurdități, ale celei de-a doua posibilități indică o foarte mare probabilitate ca opțiunea 1 să fie cea adevărată.

Dumnezeu este Adevărul și Binele

Acolo unde materialismul eșuează în a oferi măcăr o direcție de explicație și justificare pentru problemele cele mai profunde ale existenței noastre, teismul, credința în Dumnezeu, nu numai că elimină aceste dileme, dar oferă un cadru explicativ mult mai fertil înțelegerii. Chiar dacă unele mistere rămân în continuare inexplicabile, avem o rațiune mai satisfăcătoare pentru a înțelege de ce aceste mistere există și sunt nerezolvabile.

Materialismul acceptă existența ca un dat. Există ceva dintotdeauna, materia. Big Bangul nu a fost începutul existenței, ci începutul acestui Univers spațiu-timp. “Din nimic nu iese nimic” este un dicton pe care știința modernă nu l-a infirmat. Există încercări, dar doar prin redefinirea noțiunii de “nimic” ca fiind “ceva”. Ceea nu reprezintă decât un joc de limbaj al unor autori disperați de a oferi o soluționare misterului existenței.

Dar acceptând existența ca un dat (adică ne obligă să nu mai interogăm acest mister), crează un mister și mai mare din conștiința de sine. Materialismul, neacceptând conșiința de sine ca dat esențial al realității, este obligat să îl explice. Dar nu poate. Singura soluție este să nege existența conștiinței de sine, să o clasifice ca iluzie. Dar doar puțini cercetători serioși fac asta. Cei mai mulți îi acceptă realitatea și își continuă studiile pentru a-i oferi o explicație neurologică. Și pe măsură ce înaintează aceste studii, cercetările arată și cercetătorii recunosc, că misterul conștiinței de sine se adâncește și nicidecum nu se clarifică.

De cealaltă parte, credința în Dumnezeu acceptă că existența și conștiința de sine sunt unul și același mister, fapt al realității. Dumnezeu ființează personal din eternitate, conștient de Sine și ființând prin Sine Însuși, necauzat și lipsit de orice determinare. Existențele particulare, obiectele, au determinări (proprietăți). Dumnezeu nu are niciun fel de determinare. Sfinții Părinți spun despre Dumnezeu că nu este nici bun, nu este nici viață, nu este nici iubire, nici existență, fiindcă niciunul din acești termeni nu îl determină (circumscriu) suficient ca să îl definească.

O ființă fără determinări, fără proprietăți, inclasificabilă, indescriptibilă, nu ar exista propriu-zis dacă nu ar fi persoană, dacă nu ar fi conștientă. Conștiința de sine, așa cum o au și oamenii, este în același timp indefinibilă (lucru certificat de imposibilitatea definirii ei în literatura științifică), indescriptibilă, fără determinări, fără proprietăți, dar cât se poate de reală. O experimentăm cu fiecare gând al nostru, fără să putem spune despre propria conștiință că este într-un fel sau altul așa cum putem spune despre un măr că este roșu, un cerc că este rotund sau un sunet că este înalt.

Un act de voință este liber atunci când este liber de orice fel de determinare. Dacă un act este săvârșit în virtutea unei proprietăți predefinite și predeterminate, nu se mai poate spune că acel act este liber, că este libertate. Deci avem clar dovada a ceva ce este real și indefinibil: conștiința de sine.

Dacă acceptăm astfel pe Dumnezeu ca ființă personală, conștientă de sine, dăm seama de toate realitățile pe care le-am pomenit mai sus, realități pe care inexistența lui Dumnezeu nu le poate explica în niciun fel.

Dăm seama de existența propriului eu, imagine a lui Dumnezeu. O conștiință capabilă de gând, este capabilă de limbaj, este capabilă și are intuiția adevărului. Simpla afirmație și gând “Eu sunt” este un adevăr ce nu poate fi pronunțat fără intuiția adevărului. Nu se poate spune despre o entitate că este conștientă de sine dacă nu este capabilă, cel puțin intuitiv, să pronunțe acest adevăr.

O conștiință este capabilă de intenție. Și când pronunță “Eu sunt”, intenționează să pronunțe acest lucru. Și o face cu un scop. Existența scopurilor, a voinței, a intenției, aduc după sine etica acțiunilor.

O ființă conștientă este inteligentă.

inteligență – din latinescul intelligentia, intellegentia “înțelegere, putere de a discerne; artă, abilitate, gust,” din intelligentem (nominativ intelligens) “a discerne,” participiul prezent al lui intelligere “a înțelege,” de la inter– “între” + legere “a alege, a citi”.

Abilitatea de a alege între o proprietate sau alta, între o valoare a unei proprietăți sau alta, dă seama de întreaga arhitectură a realității. Faptul că masa particulelor elementare este cea care este, sarcinile electrice, și toate celelalte valori ale entităților fizice, foarte fin reglate unele cu altele pentru a permite existența noastră, toate acestea sunt semne, indicații ale unei alegeri, ale unei inteligențe. Atunci când un om construiește o casă, sau când un ceasornicar realizează un ceas, alege elemente de anumite mărimi, de anumite dimensiuni, în anumite combinații. Fiecare alegere pe care o face este posibilă datorită înțe-legerii sale, adică a capacității sale de a alege exact ce trebuie dintr-un set foarte mare de posibilități.

Când vorbim de întregul Univers, acolo unde ne întrebăm “de ce există ceva și nu mai curând nimic”, posibilitatea nimicului lărgește la infinit posibilitățile a ce putea să existe. Oamenii de știință chiar speculează asupra unei infinități de universuri. Dar cum este imposibil să alegi dintr-o infinitate de posibilități, universul/multiversul material nu putea exista într-un fel anume, ales dintr-o infinitate de posibilități, fără ca existența aceasta să fie alegerea conștientă a unei ființe inteligente.

Singura posibilitate rațională este de a accepta adevărul existenței lui Dumnezeu, ca ființă personală.

palermo

Adevărul creștinismului

Dintre toate religiile din lume, creștinismul este singura credință într-un Dumnezeu unitar ca natură, dar relațională ca persoană. Faptul că este unitar ca natură, spre deosebire de politeism, nu împarte misterul existenței în mai multe mistere independente. Nu există dumnezeul x și dumnezeul y, diferiți ca natură, putere, parțial necunoscuți unul altuia, independenți ontologic unul de altul, dar ambii necreați de vreun dumnezeu anterior. Dacă sunt diferiți, inevitabil se limitează reciproc. Dacă au limitări, au determinări. Aceste determinări îi definesc, îi concretizează într-o formă descriptibilă, asemeni entităților materiale și particulare. Ori am stabilit că nu astfel este Dumnezeu.

Dar, spre deosebire de monoteismele monopersonale, Dumnezeul creștin este treime de persoane, comuniune de persoane de aceiași natură, egale în cinste și în putere. Dumnezeul creștin nu este un dumnezeu necunoscut, fiindcă nu ar avea cine să îl cunoască, fiind închis în sine. Un dumnezeu monopersonal nu va crea persoane pentru a intra în relație cu ele fiindcă nu a cunoscut o relație cu o altă persoană. Dacă ar face asta, dacă ar intra în relație cu o persoană, ar câștiga ceva nou pentru sine, ceva ce nu mai cunoscuse până atunci. Ar face asta dintr-o nevoie, dintr-o determinare coercitivă, adică exact ceea ce am stabilit că nu poate fi caracteristic unui Dumnezeu.

Singura posibilitate de a putea considera ca fiind libertate actul creației unui Univers material și al unor persoane pentru a intra într-o relație cu acestea, este dacă actul este rezultatul unei decizii de comuniune, iar scopul unei astfel de decizii poate fi doar iubirea, fiindcă comuniunea între persoane care există dintotdeauna este iubire fără conflict. Dumnezeu a creat oamenii pentru ca aceștia să se bucure de relația de iubire dintre ei și Dumnezeu. De a se bucura, practic, de iubirea care a preexistat creației.

“Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” (Evanghelia Sfântului Ioan 13:34)

Adevărul ortodoxiei

Dacă diferențele de adevăr între o credință și necredință pot fi stabilite și clarificate relativ ușor la nivel teoretic și filosofic, diferențele între diferite credințe și, mai ales, între diferite confesiuni ale aceleiași credințe, sunt mai greu de stabilit și de demonstrat sau invalidat. Pentru a deosebi între o afirmație de credință falsă și una adevărată, trebuie căutate premisele caracteristice acelei credințe. În cazul diferențelor dintre ortodoxie și celelalte confesiuni creștine, trebuie văzute atît sursele scripturistice, scrierile sfinților părinți, dar și contextele istorice în care s-au produs sciziunile dogmatice și ecleziale. Discuția devine, astfel, una foarte lungă, și nu este aici locul pentru așa ceva.

Totuși, există anumite aspecte care pot constitui un început de analiză. De exemplu statornicia istorică a unei confesiuni poate constitui semn al adevărului său. Faptul că, de exemplu, protestantismul a apărut destul de târziu în istorie (practic în al patrulea sfert al istoriei creștinismului de până acum), și apoi a fost sfâșiat intern de o multitudine de reforme și reformulări, aruncă dubii asupra doctrinelor acestuia.

Dintre toate confesiunile creștine, Ortodoxia s-a dovedit a fi cea mai stabilă și consecventă. Practicile liturgice și învățăturile dogmatice s-au păstrat în cea mai mare măsură neschimbate de mai bine de o mie de ani. Deși creștinismul, ortodoxia în particular, are latura sa dinamică, istorică, cadrul în care au fost operate modificări cerute de timp sau contextul cultural este mult mai strâmt în ortodoxie. Catolicismul, cea mai apropiată confesiune creștină de ortodoxie, poartă mult mai pregnant marca trecerii timpului, și multe dintre aspectele sale definitorii s-au modelat printr-o implicare adâncă în istorie, în societate și politică. Este poate elocvent și numai faptul că la nici 50 de ani de despărțirea oficială a celor două Biserici, de Răsărit și de Apus, Biserica apuseană, la inițiativa oficială a conducătorului ei, s-a pornit să cucerească militar o locație geografică, un teritoriu, sub pretextul unei rațiuni spirituale. Prima cruciadă, și cele ce i-au urmat, au fost doar câteva din imixtiunile pe care Biserica catolică le-a făcut din rațiuni dogmatice în lume, în secularitate.

Prin contrast, deși ierarhia ortodoxă din diverse timpuri și locuri nu a fost întotdeauna lipsite de păcate politice, acest lucru nu numai că nu a afectat doctrinar și liturgic Biserica Ortodoxă, dar au fost evidente tocmai în virtutea acestor dogme și a standardului ascetic și moral al Bisericii. Este poate și motivul pentru care în Răsărit nu a existat o contra-mișcare de tipul reformei lutherane, sau secularizării (post)iluministe.

În loc de concluzie

Deși credem că există argumente puternice în favoarea credinței în Dumnezeu, și chiar pentru alegerea Ortodoxiei ca fiind expresia adevărului teologic revelat omului, nu credem că așa se impune credința în oameni. Mulți oameni cred fără demonstrații și fără raționalizări analitice ale noțiunilor și deducțiilor logice. Și considerăm că ăsta este un lucru firesc și de înțeles. Oamenii nu sunt mașini, nu sunt automate logice. Însăși faptul relațiilor dintre oameni presupune și impune ceva mai mult și ceva dincolo de simpla interacțiune mecanic-logică între noi.

Este și motivul pentru care Dumnezeu rămâne ascuns și, prin asta, smerit dincolo de înțelegerea noastră, pentru toți cei care se închid, egoist, în ei, și fac din relațiile cu ceilalți simple reflecții ale propriei persoane. Dumnezeu se decoperă, însă, în “cei mici”, în cei mulți, cei în care vedem taina și misterul existenței personale, al adevărului și al binelui, adică al dragostei.

Politică comentarii

Siteul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Totuși, de prea multe ori, exprimarea lor se face într-un mod extrem de agresiv, fără coerență, și denotă mai degrabă un patos extrem decât o atitudine rațională.

Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.

Comentarii de tipul "toți preoții sunt niște X", "am văzut eu pe unul care...", "biserica este doar...", nu aduc absolut nicio contribuție.

Comentariile anonime vor fi cel mai probabil șterse, mai ales dacă sunt agresive (de orice parte s-ar poziționa). Pentru mai multe detalii legate de politica noastră privind comentariile, citește aici.

  • Cosmin

    In primul rand, prea multa lume face o confuzie mare intre mai multe probleme complet separate: existenta a “ceva” care poate fi numit univers, aparitia universului in forma cunoscuta noua astazi, aparitia sistemului solar in care ne aflam sau a planetei pe care traim, aparitia vietii pe planeta, si in ultimul rand, aparitia si evolutia a ceea ce poate fi numit fiinta umana. Sunt niste probleme care devin din ce in ce mai clare si suportate de dovezi pe masura ce ne apropiem de ultima dintre ele, si trebuie tratate ca si atare.

    In al doilea rand, exista o posibilitate ca “ceva sa poata aparea din nimic”, si ca o posibila dovada ar fi efectul Casimir, care ar putea sa indice faptul ca diverse perechi de particule si antiparticule sunt generate si reciproc anihilate in mod constant peste tot in univers. Exista si posibilitatea ca efectul Casimir sa aiba o alta explicatie, dar ideea este ca “nimic nu apare din nimic” nu e neaparat o propozitie adevarata.

    In al treilea rand, noi indicii par sa sugereze ca aparitia vietii nu este “un accident cosmic” cum unele persoane aleg sa interpreteze punctul de vedere stiintific curent, ci dimpotriva, ca aparitia a ceva ce poate fi numit totusi “viata” (nu neaparat in forma prezenta pe planeta noastra) este in cele din urma (dupa suficient timp in anumite conditii) o consecinta fireasca a legilor fizicii existente in universul nostru, structuri aparent organizate “inteligent” care disipa mai eficient energia reprezentand o forma mai favorarizata de organizare a materiei decat cea amorfa, cristalina, sau mai putin complexa in general.

    Si in ultimul dar nu cel din urma rand, de la aparitia vietii incoace, evolutia naturala a organismelor pe planeta noastra inclusiv aparitia si dezvoltarea speciei umane fara a fi necesara vreo “inteligenta externa” sunt destul de usor de argumentat in mod foarte convingator, si daca doriti detalii, sunteti bineveniti sa le cereti in mod specific.

    • Cosmin,

      1. Nu cred că am făcut confuzia între existența/apariția Universului. Ți s-a părut că am făcut asta?
      2. Vidul cuantic nu este “nimic”. Efectul Cazimir este un efect guvernat de niște legi, chiar dacă implică probabilități. Legile nu pot opera asupra nimicului fiindcă nu există separat de materie. Deci dacă efectul este determinat de o lege, înseamnă că acolo există ceva. De aceea am spus în articol că este mai mult un joc de cuvinte când se spune că lucruri apar de la sine din nimic.
      3. Legat de apariția vieții, indiciile sugerează multe lucruri de mult timp.
      În ultimul rând, trebuie să spui ghilimele pe “destul de ușor” și nu pe “inteligență exterioară”. Părerea mea.

      • Cosmin

        Nu am pus extrem de multa emfaza pe chestia cu efectul Casimir deoarece e mai mult un exemplu de tipul “sa fim atenti cand folosim termeni absoluti”. In oarecare masura ai putea spune ca avem o oarecare parte comuna in pareri pe tema respectiva.

        Despre confuzia aia vorbeam la modul general, nu in particular despre tine, dar sa revenim la asta imediat.
        In mod specific, vorbeam de faptul ca lipsa de intelegere perfecta si/sau cu dovezi concrete la unul dintre pasi nu are nici in clin nici in maneca cu acelasi lucru la nici unul din ceilalti pasi.
        Cu alte cuvinte, nu are nimic de-a face “daca poate sau nu aparea ceva din nimic” cu “de ce a aratat universul asa cum a aratat dupa Big Bang”.
        La fel cum explicarea detaliata a aparitia formei curente a universului nu are nimic de-a face cu explicarea formarii sistemului solar la miliarde de ani dupa aparitia formei curente a universului.
        Respectiv, la fel cum explicarea detaliata a formarii planetei noastre si a sistemului solar din care face parte nu are nimic de-a face cu aparitia vietii pe planeta.
        Si, evident, ca explicarea aparitiei vietii pe planeta nu are mare lucru de a face cu explicarea evolutiei vietii pe planeta dupa aparitia ei.

        Revenind, vorbind de confuzie intre probleme diferite, in particular la cele spuse de tine (nu neaparat din reavointa sau altceva similar, ci la fel de bine posibil si din un pic de graba sau lipsa de atentie), comentariul tau la care raspund acum ar putea fi interpretat de parca ar fi facut confuzie deja intre aparitia si evolutia vietii – eu vorbeam de evolutie dupa aparitie, tu ai criticat problema aparitiei (dar aici poate vorbeai de fapt de aparitia speciei umane, nu de aparitia vietii, deci nu pot fi absolut sigur ce ai dorit sa spui pana nu faci precizarea respectiva).
        Este extrem de usor ca pana si o mica neatentie sa duca la confuzii de stilul acesta, nu esti de acord? 😉

        • Cosmin, articolul meu nu prea vorbește despre formarea sistemului solar, apariția vieții, sau a omului, despre evoluție, etc. Eu am vorbit despre cum sunt lucrurile, nu despre cum au ajuns să fie așa cum sunt.
          Punctul central al argumentului meu este conștiința de sine.

          • Cosmin

            Scuze, dar nu este asta scris chiar de tine:

            “Chestiunea existenței lui Dumnezeu se reduce așadar la întrebarea: Date fiind observațiile actuale, este mai probabil ca existența să fie cauzată de o ființă inteligentă și necauzată, sau totul există dintotdeauna, rece, material, inconștient. ”

            Daca asta este intr-adevar intrebarea la care se reduce tot, constiinta de sine nu prea are de-a face cu ea.
            Universul, stelele, planetele, ba chiar viata (in general, nu cea umana in particular) ar fi cel mai probabil ca exista in forma curenta si daca nu exista nici o forma de viata suficient de complexa incat sa manifeste constinta sau constiinta de sine.

  • Ady Magdici

    Cristian, cred că sintagma “adevărul ortodoxiei” nu este prea fericită pentru că, din punct de vedere lingvistic, este pleonastică, iar din punc de vedere teologic denotă o oarecare manie apologetică. Cred că ar trebui să-l lăsăm pe bunul Dumnezeu să decidă.

    • “Ortodoxia” și “catolicismul” sunt doi termeni folosiți pentru a desemna cele două confesiuni creștine. Cred că este destul de evident din text că în sensul ăsta am folosit cuvântul. Se poate vorbi și de catolicitatea ortodoxiei, și de ortodoxia catolicismului, dar nu în sensul folosit de mine.

      Apologetic, poate mă caracterizează o oarecare manie. Ce să spun acum. Oare ar trebui să îl lăsăm pe Dumnezeu să decidă și în privința existenței Lui? Sau a unității de ființă? Sau numai în privința diferențelor catolicism-ortodoxie? Crezi că protestantismul este și el de lăsat pe seama deciziei lui Dumnezeu?

      • Ady Magdici

        Nu era vorba de existenţa lui Dumnezeu, ci de mania apologetică de genul “noi suntem cei mai tari”. Şi protestanţii, evident, sunt copii lui Dumnezeu. Sunt convins că cine-şi trăieşte propria credinţă în adevăr (conform explicaţiei tale) poate fi mai ortodox decât “ortodocşii” şi mai catolic decât “catolicii” care se bat cu pumnul în piept şi nu încetează a spune: “noi nu suntem ca ceilalţi … noi respectăm, noi facem NOI, NOI … etc etc”.

        • Nu cunosc istoria acestui aspect, dar cred că numai modernii au fost în stare să echivaleze mărturisirea unei credințe cu “noi suntem mai tari”.
          Sunt două chestiuni diferite pe care le confunzi. Ortodoxia poate fi, și cred că este, adrvărată fără ca eu să fiu mai tare.
          Și chiar ce spui tu, că toți suntem copii ai lui Dumnezeu, independent de doctrinele pe care le susținem, are pretenția de adevăr de ortodoxie.

          • Ady Magdici

            Tu “crezi” că ortodoxia este adevărată. Rămâne de văzut dacă este într-adevăr. Cât priveşte afirmaţie cum că toţi suntem copii ai lui Dumnezeu, este o afirmaţie catholică (universală), nu ortodoxă. Ortodocşii în general (nu mă refer la tine) cred că ceilalţi (de obicei catalogaţi ca fiind schismatici şi eratici) nu se mântuiesc.

  • Body

    “Dumnezeu, o ființă dincolo de timp, spațiu, și orice fel de determinare
    și limitare, a creat Universul, și toate ființele conștiente, dar
    limitate și cu o serie de determinări.” Poate imi spui si mie cum este posibil ca un asemenea dumnezeu sa poata interactiona ulterior cu noi, din moment ce e in afara timpului, a spatiului, a materialului. Iar daca o face, poate ne descrii cum o face. Iar de la acest aspect ajungem la existenta lui IIsus, poate ne expilci rationamentul unui asemnea dumnezeu. Iar ulterior putem ajunge cum de asculta dumnezeu de Patriarhul Teoctist care depune o semnatura pe un ordin de numire a unui sfant (Stefan cel Mare de exemplu) iar apoi dumnezeu il primeste (prin dhl sau posta romana) il ia de de-a dreapta sa. Cred ca exista tendinta asta disperata de a crea demonstratii logice alambicate fara a aduce cu adevarat niciun argument.

    • Ție cui?

      • Body

        Daca nu se intelege textul, poate schematic se intelege mai usor. Cum se explica si cum se realizeaza urmatoarele interfete dumnezeu/realitatea obiectiva dat fiind apartenenta lui dumnezeu la un alt plan, dumnezeu/iisus- scopul si mijloacele materializarii, dumnezeu/patriarhul BOR-modalitatile prin care se realizeaza bidirectional pe cazul dat al stabilirii sfintilor ortodocsi.

      • Body

        apreciez corect deschiderea spre dialog si tehnica de care da dovada autorul textului… atitudine BOR 100%. O,iletica at its best

        • Dialog cu cine? Cu hgshgd@yahoo.com sau cu ksdkfjljk@yahoo.com?

          Da, în sensul ăsta am atitudine BOR 100%.

          • Mihai

            Putem încerca formularea asta: „Poate ne spui și nouă…”
            Sunt mai bune întrebările dacă le pune Barack Obama sau un anonim pe internet?

            Cred că principala problemă cu argumentul tău e că se bazează pe niște axiome care pot fi respinse destul de ușor. Ai recunoscut chiar tu asta:

            Există doar materia, conștiința de sine este o iluzie, la fel și libertatea, și valorile morale. Scopurile noastre sunt doar rezultatele unor reacții chimice care ne împing să acționăm într-un fel sau altul.

            Îmi place că încerci măcar să arăți că această variantă e absurdă.

          • Florin Petru

            Nu vorbeste cu noi, astia, anonimii si far de valoare. Daca iti pui adresa pe site poate te trezesti cu un habotnic la usa… Acuma serios domnule Cristian, de ce nu vrei sa dezbati cu noi? Spui ca iubesti dezbaterile civilizate, e doar problema anonimatului sau e si altceva?

          • Am scris un articol de 3600 de cuvinte și mi s-a replicat sec că premisele mele pot fi destul de ușor respinse.

            Cu domnul Barak Obama de mai sus am mai interacționat și ultima oară mi-a spus că nu sunt în stare de nimic.

            Deci ce este de dezbătut? Și da, am o problemă serioasă cu oamenii care au impresia că pot pierde aiurea timpul cuiva fără ca nici măcar să se semneze. Dacă le este frică de habotnici, să își trateze fobiile cu pastile și psiholog, nu cu dezbateri.

            Vă plângeți că vă băgăm religia pe gât. Pe de-o parte faceți pagini de facebook cu înjurături și caricaturi și hăhăieli de toată jena. Pe de altă parte bateți blogurile în căturare de dezbateri.

            Nu dumneavoastră. Ceilalți.

  • aster

    Mai mare tâmpenie nu am citit demult…

  • Florin Petru

    Domnule Cristian Pascu, „Dovezile” lui Toma D’aquino, argumentul ontologic, argumentul frumusetii, argumentul ,,experientei personale“, argumentul scripturii, argumentul oamenilor de stiinta renumiti religiosi, miza lui Pascal, argumentele lui Bayes si orice alte argumente mai exista pe lumea asta au fost demult desfiintate. Unele dintre ele de sute de ani. Cred ca ultimul a fost designul inteligent. Mai ramane o singura posibilitate: ,,orice s-ar intampla si oricate dovezi imi aduci, eu cred; de pe premiza asta trebuie sa pornesc“. Aici cred ca te incadrezi dumneata domnule Cristian Pascu, ceea ce te face un om periculos. Periculosi sunt si cei ,,multi si prosti“, dar dumneata esti un om educat si inteligent. De aceea esti periculos. Nu as vrea ca intr-un alt univers sa fiu eu ateul iar dumneata crestinul, musulmanul, etc. Sa nu ne fie cu suparare, o zi buna!

    • Argumentele s-ar desființa dacă ar avea ființă, dar cum nu au, nu se desființează. Unora li se par nesatisfăcătoare și au impresia că, dom’le, gata, s-a terminat cu argumentul respectiv. Ăștia sunt oamenii periculoși, fiindcă se poartă ca și cum subiectivitatea lor este o obiectivitate pe care dacă ceilalți nu o acceptă sunt “învechiți”, “anacronici”, “înapoiați”, “retrograzi”, etc.

      • Florin Petru

        Daca logica si ratiunea sunt subiective ma intreb cum sunt credinta si experienta personala. Din 7,3 miliarde de oameni pe acest pamant 34% sunt crestini. Din totalul crestinilor 12% sunt ortodocsi. Ma intreb cat de plin de sine trebuie sa fie un om sa afirme ca el detine toate raspunsurile…. http://zoom.mediafax.ro/people/obiceiuri-religioase-12010280

        • Întreabă-te! Și întreabă-l și pe omul ăla de care zici.

  • adrian

    Deja e foarte suspect cand construiesti niste argumente pe niste axiome false, care ti le pui ca fundatie pentru ca ajuta argumentul care vrei sa il faci.

    Axioma gresita este cea cu “Construcția/designul lumii. Felul în care sunt construite materia și ființele vii,..”
    De aici deja incepi manipularea prin cuvintele alese. Deja vrei sa pornesti de la ideea ca cineva a “construit” lumea asta si e rezultatul unui “design”.

    Sigur ai terminat fizica? Cu ce medie?

    • Inima unui om/animal este un sistem compus, asamblat din componente. Am folosit cuvântul “construit”. Nu înseamnă că am presupus un constructor ci am vrut să spun că constituția sistemului ne permite să facem inferența inductivă cum că ar construit intențioant, în baza faptului că sistemele construite de oameni au o complexitate foarte mare, neîntâlnită în natură. Și prin complexitate nu înțeleg o simplă grămadă de lucruri, așa cum un filosof ateu încerca să facă într-un discurs “manipulator”. O grămadă de butuci sau de pietre nu este complexă în sensul acesta, fiindcă are entropie mare, dezordine adică. Pe când o construcție intenționată are un grad de ordine ridicat, și deci o entropie mică, corespunzând unei cantități mare de informație înmagazinată în acel sistem.

      Notă de trecere.