Despre înțelepciunea creștinului

Despre înțelepciunea creștinului

|
19/04/2016
|
0 comentarii
|

Între virtuţile sau darurile cele mai rar întâlnite la creştini este acela al înţelepciunii (iscusinţei, inteligenţei, priceperii, mă­surii, pedagogiei şi cunoaşterii). Apăsam cu multă insistenţă asupra necesităţii înţelepciunii creştine. Ea îşi are rădăcinile în toată Scriptura şi în Tradiţie. Mântuitorul însuşi ne cere: ”Fiţi înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii!” (Matei 10,16). Alăturarea acestor două noţiuni – înţelepciune şi nevinovăţie – elimină viclenia, perfidia, incorectitudinea, reaua-credinţă, for­ma goală şi intenţia rea.

Îndemnul la înţelepciune se referă la iscusinţa cu care creşti­nul ştie: 1. să gândească; 2. să măsoare (să cântărească, să apre­cieze); 3. să procedeze în aşa fel încât să se situeze în realitate, să o cumpănească bine şi să intervină cu pricepere.

Una dintre cauzele principale ale crizei pe care o parcurge creştinătatea modernă este lipsa ei de înţelepciune, de cunoaştere, de vigilentă observaţie şi de promptă intervenţie. Creştinii n-au gândit bine, n-au procedat bine şi de aceea s-a împuţinat harul lui Dumnezeu. Au fost mai ”înţelepţi” fiii întunericului. Este necesară din partea creştinilor râvnă, căutare, muncă, jertfă, nebunie întru Hristos – şi toate acestea pe fondul nevinovăţiei – ca să ni se dezvăluie Calea, Adevărul şi Viaţa.

Hristos este totul şi totul este în Hristos. Este scris să nu slu­jim la doi domni, dar domnii acestei lumi vor să ne stăpânească şi noi oscilăm mereu între Dumnezeu şi satana, şi deci între ne­număratele aspecte dualiste ale condiţiei umane.

În această complexitate a existenţei umane, înţelepciunea de a discerne binele de rău este o necesitate imperioasă dar dificilă. E necesară o cunoaştere autentică a lumii şi a vieţii, deşi mai există şi calea simplităţii şi a bunului-simţ, care merg mult mai aproape şi mai direct la sursă.

Mântuitorul, în însăşi iconomia dumnezeiască a întrupării Sale, cât şi în toată activitatea Sa, face dovada unei adânci înţelep­ciuni. El ne învaţă când, cum, cu cine şi ce să facem, procedând strălucit de fiecare dată. Foloseşte toată gama de a aborda omul, de la preamărirea până la afurisirea lui. Minunile Sale sunt făcute cu meşteşug, cu artă şi poartă în ele o strălucire sfântă şi uimitor de frumoasă. Formulările Lui sunt sentinţe ce merg atât la inima omului simplu, cât şi a savantului. Nimic nu e făcut fără a purta pecetea înţelepciunii şi a iscusinţei de a acţiona.

După patruzeci de zile de post şi rugăciune, Domnul a fost ispitit de trei ori de către satana pe munte. Trebuie analizat mo­dul materialist şi orgolios în care pune problema satana şi înţe­lepciunea cu care îi răspunde Mântuitorul.

Aparent ispitirea cu transformarea pietrelor în pâini pare ne­vinovată, ea însă ar fi însemnat biruirea nevoinţei duhovniceşti a postului prin satisfacerea simţurilor şi în ultimă analiză ar fi fost admiterea superiorităţii materiei asupra spiritului. Sesizând deci intenţia ascunsă a ispitirii, Mântuitorul stabileşte priorita­tea spiritului asupra materiei.

În acelaşi timp, nerăspunzând îndemnului satanic, Domnul a dovedit încă o dată respectul pentru condiţia umană, căci fără a modifica statutul ei printr-o minune, ne arată că trebuie să ne mântuim valorificând posibilităţile pe care această condiţie ni le oferă. Nici piatra, nici pâinea, nici înfometarea şi nici minunea cerută nu sunt rele în sine, ci rău este duhul satanic care specu­lează conjunctura.

A doua ispitire de pe munte a fost îndemnul satanei ca Mân­tuitorul să se arunce de pe aripa Templului. Acesta putea fi un îndemn la sinucidere, căci minunea nu este iniţiativa omului ci e întotdeauna lucrarea lui Dumnezeu. Mântuitorul acţionează aici conform firii umane asumate şi, fără a pune în lucrare pute­rea Sa dumnezeiască, refuză minunea, respectă condiţia umană şi respinge ispita satanică.

Chiar atunci când va săvârşi minuni, El nu o va face decât spre a mişca necredinţa oamenilor ori pătruns dragoste pentru ei, minunea fiind un argument pentru a trezi sufletele şi o lu­crare pentru a curma suferinţele – dar nu o ispitire. Aici se arată poziţia corectă a omului în creaţie: nu de orgoliu, nici de nimic­nicie, ci de putere şi smerenie prin credinţă.

A treia ispitire a satanei este mai directă, acesta mizând pe oferta stăpânirii pământului, atât de râvnită de oameni. În schim­bul împărăţiei lumeşti el cere Mântuitorului preţul pentru care de obicei distribuie puterea pe pământ: închinarea înaintea lui.

Domnul vădeşte însă minciuna satanei că stăpânirea lumii îi este dată lui: toată puterea vine de la Dumnezeu. De fapt, nu puterea în sine este pusă în discuţie, ci duhul în care ea se pri­meşte şi se exercită. Respingând oferta comodă a stăpânirii prin puterea satanei, Mântuitorul are în vedere Golgota şi învierea dragostea şi adevărul, libertatea şi credinţa, care sunt criteriile puterii creştine.

Fragment din „Întoarcerea la Hristos” de Ioan Ianolide, relevant pentru atitudinea creștinului în societate

Politică comentarii

Siteul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Totuși, de prea multe ori, exprimarea lor se face într-un mod extrem de agresiv, fără coerență, și denotă mai degrabă un patos extrem decât o atitudine rațională.

Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.

Comentarii de tipul "toți preoții sunt niște X", "am văzut eu pe unul care...", "biserica este doar...", nu aduc absolut nicio contribuție.

Comentariile anonime vor fi cel mai probabil șterse, mai ales dacă sunt agresive (de orice parte s-ar poziționa). Pentru mai multe detalii legate de politica noastră privind comentariile, citește aici.