Sari la conținut
Prima pagină » Ateul cu batic și barbă

Ateul cu batic și barbă

Există prototipul femeii cu batic, mergătoare la biserică. Există și prototipul bărbatului bisericos, care e prezentat eventual ca fiind bărbos, cu aer grav, oarecum sfătos și cam plictisitor. Cele două tipologii sunt așezate mai mereu în sincron de către opozanții religiei, cu accent pe cea la feminin (lucru care e interesant în sine). Dar la o introspecție onestă trebuie să acceptăm că nu știm prea multe despre nici una.

Prima chestie ar fi aceea că tindem să facem din cele două tipologii, dar reduse la un singur clișeu, un fel de matriță în care trebuie să încapă cu necesitate toți cei care se declară credincioși. Dintr-o nevoie (deloc nobilă) de simplificare, reducem până la schematizare, nivelăm, șlefuim profilul credinciosului până ce încape bine de tot în propriile noastre proiecții. Pe baza acestei matrițe ne este dificil să acceptăm că un credincios poate fi inteligent, plin de umor, bun manager sau întreprinzător de succes, critic, artist sau un om cu poftă de viață.

Este cumva aiuritor să acceptăm că cineva priceput la matematică sau la biologie, la filozofie sau la literatură, poate fi, totodată, un credincios. Pur și simplu nu (ne) intră în schemă! Pentru că schema cu pricina revendică barbă sau batic, limbaj de lemn și minte simplă, lipsită de elasticitate, indispusă la nuanțe și reflexii. Din unghiul opoziției, credința echivalează cu un fel de dobitocie iremediabilă, cu un fel de idioțenie greu de vindecat, dacă nu chiar incurabilă. Tot ceea ce perturbă o astfel de proiecție este fie negat, fie ignorat, fie – în cel mai bun caz – azvârlit într-un fel de notă de subsol. Am decis că ”știm” cum este un credincios și, de pe piedestalul acestei convingeri, nu vedem sau refuzăm să vedem orice nu intră, cuminte, în orizontul ei.

Evident, există aspecte care se și verifică. Spre exemplu, ”bisericosul” nu este musai un priceput în teologie. Nu presupune cu necesitate o educație înaltă în domeniu. Nu e musai să poată dovedi lecturi atente, cunoștințe istorice, teologice ori de cultură generală în domeniu. De cele mai multe ori va fi incapabil să demonstreze că are habar chiar și despre dinamica ideilor din trecutul sau din interiorul propriei religii. Va avea probleme în a lega, orizontal, între pretențiile spirituale și teologice ale crezului său și efectele sociale, culturale, artistice, juridice, lingvistice, filozofice sau științifice pe care acestea le-au determinat în diferite epoci.

Nu va ști să spună care este influența arhitecturii siriene, ori persane, în fațada bisericii de cartier în care, altminteri, merge în fiecare duminică sau la fiecare sărbătoare. Nu va ști să spună cu precizie care este istoria culturală a liturghiei (pe care, formal, o știe pe de rost) și nici măcar nu e garantat că va ști că nu există doar o liturghie, ci trei, și asta doar în ritul bizantin! Antiohia sau Alexandria sunt nume de orașe care au puține legături (dacă nu chiar deloc) cu credința lui. Despre istoria ritualului pe care-l respectă, despre secole de dezvoltare, fixare și cizelare, ori despre efortul de nuanțare a simbolismului lor nici că va putea spune două vorbe. Despre legătura fină, dar profundă dintre contextul diferitelor epoci și nașterea unui termen, ori a unei formule teologice cu greu va putea emite o opinie. Cuvântul ”mistagogie” îi va fi, cel mai probabil, cu desăvârșire străin. Prin urmare, va putea fi dovedit ca superficial, semidoct sau formalist. Va fi doar o persoană care subscrie la un ritual și cam atât.

Partea interesantă e că, în esență, religia nici măcar nu-i impune să știe toate acestea. Toate informațiile de gen sunt, eventual, un bonus, ele definesc o persoană educată, nu musai religioasă. Căci religia este în primul rând o practică, mai apoi o teorie. Dar cel mai interesant e faptul că cei care gândesc în clișeul ”batic/barbă” se fac vinovați de aceleași lucruri. În procent covârșitor, ateii sunt pe deplin ignoranți cu privire la cele de mai sus. Argumentul că, nefiind credincioși nu au obligația să știe astfel de lucruri, nu se susține. Li s-ar putea opune simplu ipoteza că poate sunt necredincioși și pentru că sau tocmai pentru că nu știu (și) astfel de lucruri. Că ateismul lor reflectă ignoranță, iar nu un plus de cunoștințe.

Dar nu ar fi o replică irefutabilă. Și nici măcar nu ar atinge miezul problemei. Căci un ateu nu este ”în culpă” pe motiv că, asemenea majorității ”bisericoșilor” (eufemismul pentru credincioșii practicanți), nu cunosc istoria, importanța istorică și culturală sau efectele religiei. Ei sunt în culpă deoarece, în marea lor majoritate, cunosc la fel de puține despre propria ”religie” sau ”credință”. Căci nu e ca și cum toți ateii ar putea răspunde fără să șovăie cu privire la istoria conceptului numit ”ateism”, la dinamica și la efectele acestuia în cultura omenirii. Ateul ”de rând” va putea, cel mult, vehicula câteva nume de personalități și de gânditori, va expune câteva maxime, se va refugia în ironii cam uzate, la fel cum un credincios ”simplu” va recita niște versete biblice, va menționa niște nume de sfinți, ori va prezenta, repetitiv, niște pilde. Și ateul va avea mari probleme în a indica vreo legătură inextricabilă, organică, între știință și ateism. Nu va putea nici argumenta riguros, logic, de ce s-ar exclude reciproc credința și știința. Dar va afirma cu aplomb această incompatibilitate, dincolo sau chiar împotriva lipsei de argumentație. De fapt, va aplauda știința cu aceeași apetență pentru ritual și cu aceeași convingere dogmatică de care dă dovadă credinciosul care merge la slujbă. Va cunoaște, formal, manifestările, efectele publice ale științei și va putea menționa o parte din beneficiile ei, la fel cum credinciosul va putea indica, fără să șovăie, de ce merge la Liturghie și care sunt efectele acesteia la nivel personal.

Ateul ”mainstream” îl acuză de dogmatism și de bigotism pe omul care merge la biserică, dar el însuși îi este asemenea. Nu-și pune multe întrebări, pentru că se mulțumește cu propriile răspunsuri, de multe ori lipsite de adâncime. Ateul, pentru a fi ateu, nu demonstrează cu necesitate că a ajuns astfel în urma unor introspecții, a unor frământări, dubii sau a simțului critic. Ateismul său nu este musai produsul unui efort intelectual și spiritual personal, nu presupune o concluzie rotunjită atent în urma unei lupte cu sine în scopul înțelegerii lumii și a vieții. Se poate amăgi că are parte de toate acestea, dar nu riscă să se verifice cu onestitate și cu acribie. Dimpotrivă, am putea zice că cei mai mulți atei sunt atei doar pentru că… nu sunt credincioși!! Atât! Ateismul lor e, astfel, doar un fel de negație! E o lipsă, o puținătate, iar nu o plus-valoare. Sunt atei așa cum mulți sunt credincioși: doar ”pentru că așa s-au pomenit!” Sau printr-un fel de frondă orgolioasă față de o normă valabilă în contextul său personal.

Nu vorbesc nici despre credincioșii care au devenit atei, în urma unor experiențe de viață sau a unor alegeri care au la bază acel efort personal despre care menționam mai jos, nici despre ateul care a devenit credincios în urma unui proces similar. Aici este vorba despre credinciosul și despre ateul ”de rând”. Nu afirm, desigur, nici că nu există ateu educat, ba chiar bun cunoscător al religiei (sau al religiilor). Dimpotrivă, există. Și încă destui. Dar eu nu la acel tip de ateu mă refer, pentru că, așa cum am constatat, din partea lui se observă mult mai adesea un ateism care nu exclude respectul sau înțelegerea față de credincios, chiar dacă nu-i împărtășește valorile ori opiniile. La fel cum cineva poate înțelege fervoarea unui microbist, deși lui nu-i place fotbalul. Orice istoric serios, orice antropolog, arheolog, lingvist și așa mai departe va vorbi cu respect despre religie, chiar dacă este ateu. Problema este că ateul ”de rând”, cel care nu ține să se explice, ci doar se justifică prin ateismul său este, până la urmă, un ”ultraș”. A adoptat o echipă doar pentru că s-a nimerit. Iar motivele pot fi extrem de facile, de multe și de la îndemână. Dar, asemenea unui suporter înfocat, va fi dispus să-și susțină echipa favorită, să se identifice cu ea până în pânzele albe, chiar dacă aceasta se dovedește slabă în campionat.

Ateul comun se mândrește cu știința, ca de o realizare proprie. O ”mărturisește”! În fapt, nu contribuie în mod necesar la dezvoltarea acesteia. Ca și religia, știința este în primul rând practică, nu doar teorie. Fiind un concept larg care adună mai multe științe sau domenii, ea cunoaște rigurozitatea metodologiei, efortul experimentului și exigența demonstrației. Căci teoriile ei trebuie demonstrate prin experiment (sau matematic), iar experimentele și demonstrațiile ei modifică sau produc teorii. Nici una dintre acestea nu revendică ateismul ca pe o condiție fundamentală. Pe deplin indiferentă la problemele spirituale ale savantului, știința confirmă condiția de savant a cuiva doar în baza realizărilor efective ale acestuia, din domeniul științific în care activează, fie că acela este ateu sau credincios. Chiar și statisticile care indică un procent mare de atei în rândul oamenilor de știință reflectă mai degrabă o consecință, un trend, iar nu o condiție.

Dar ateul ”simplu” se fudulește cu acești savanți. Îi revendică atât pe ei, cât și realizările lor, ca și cum ar avea vreun merit la toate acestea. Ori, din punct de vedere efectiv, credinciosul simplu are aici un avantaj: el chiar practică religia despre ale cărei teorii știe chiar și un minim necesar, în timp ce ateul comun nu practică, prin definiție, vreo activitate științifică. Dar are, de asemenea, cunoștințe minime sau superficiale despre acestea. Că poate fi, totuși, om de știință, este evident, dar asta nu se va întâmpla nicidecum ca o urmare necesară a faptului că e ateu, ci ca urmare a faptului că a studiat intens. Iar dacă studiul intens va produce cu siguranță savanți, nu înseamnă că va duce în mod necesar la pierderea credinței, (deși, strict contextual, o poate face). În schimb, credinciosul practică o religie chiar pentru faptul că e credincios și este credincios pentru simplul fapt că practică o religie, iar nu pentru că a studiat-o. Din această persepectivă, el este mai consecvent sieși.

Știința, deci, este un argument exterior, adus de ateu în discuție pentru simplul motiv că ateismul lui, singur, nu înseamnă cu adevărat ceva, cât, așa cum am zis, lipsa a ceva. Până și denumirea de ”ateu” sau cea, cumva mai belicoasă, de ”antiteist”, suferă de faptul că se definește prin opoziție sau prin respingere a ideii de Dumnezeu sau de divinitate, indicând chiar prin aceasta că norma este tocmai Dumnezeu sau divinitatea! Asta apropo de istoria culturală a conceptelor și de cine le propune în istorie. Ateul își mai arogă și meritele schimbărilor sociale și anume acelea care, aflate (uneori) în conflict cu preceptele diferitelor religii, sunt subsumate generic conceptului de ”progres”. El uită că religiile însele au fost, la rândul lor, schimbări care au intrat în conflict cu alte religii sau politici și care au determinat modificări profunde, chiar progresiste la vremea lor, în societate. Uită că multe dintre actualele schimbări atribuite progresului pot fi urmărite în istoria lor până la un moment în care ele nu se despărțeau organic de o credință religioasă anume. Cu toate acestea, aderența facilă, aproape imediată, a ateului comun la tot felul de schimbări este prezentată ca un plus, pe motiv că ar fi dovadă de ”deschidere” din partea ateului cu pricina, când, de fapt, ea poate indica simpla dispoziție contextuală față de ceva inedit (care nu lipsește, până la urmă, nici credinciosului). Dar, cel mai important, deschiderea ateului spre diferitele modificări poate ține de faptul că acestea nu întâlnesc în cazul său niște valori profunde, bine conturate, cu care ele să intre în conflict. Altfel spus, ateul comun e dispus să experimenteze diferitele schimbări sociale, nu atât pentru că ar fi structural mai deschis spre nou, cât pe motiv că nu are un set de credințe și de valori pe care să le opună schimbării, și cu care acele schimbări să intre într-o dialectică vie, activă. Din nou vorbim despre o absență, o lipsă, iar nu despre un plus.

În fine, contrar triumfalismului afișat de mulți atei, ateismul lor nu este nici proba, nici garanția vreunei superiorități de ordin intelectual sau moral. Dimpotrivă, aș zice că, în comparație cu credinciosul, ateul argumentează în favoarea sa cu Știința sau cu toleranța, care nici măcar nu-i pot fi atribuite prin definiție. În plus, fără a demonstra în vreun fel relația necesară dintre ateism și Știință, el o mărturisește, totuși, pe cea din urmă, dar o face pe linie de credință, ceea ce contrazice chiar pretenția lui de a se declara profund rațional și logic.

În schimb, se aseamănă cu credinciosul simplu atunci când dovedește un tip de intransigență lipsită de nuanțe, când respinge fără verificări valorile celuilalt și când reprimă întrebări fundamentale pe motiv că are deja răspunsul.

Da, personal, cred că și ateul și credinciosul de rând se aseamănă destul de mult. Credinciosul nu e sfânt doar pentru că afirmă existența sfinților și crede în exemplul lor, iar ateul nu e vreun savant, pentru simplul motiv că menționează un șir de savanți atei.

Problema ar fi, însă, atunci când atât credinciosul de rând, cât și ateul comun se vor lua prea în serios. Atât de în serios încât să încalțe, într-un sincron nefericit, bocancii unor marșuri ale fundamentalismului.

S-ar putea ca în acele momente să descoperim îngroziți că atât credinciosul încrâncenat, cât și ateul intransigent poartă același număr la pantofi.

Articol scris de Silviu Dancu și preluat de pe blogul lui personal.

O inițiativă pentru misiune ortodoxă născută în 2013.

Puteți să ajutați lucrarea noastră folosind pagina noastră Patreon. (https://www.patreon.com/avereabisericii)

Vă mulțumim!

5 comentarii la „Ateul cu batic și barbă”

  1. „Problema ar fi, însă, atunci când atât credinciosul de rând, cât și ateul comun se vor lua prea în serios. Atât de în serios încât să încalțe, într-un sincron nefericit, bocancii unor marșuri ale fundamentalismului.”

    Am vazut cum se manifesta fundamentalismul religios (un exemplu e ISIS).

    Acum cum crezi ca se manifesta (s-ar manifesta) fundamentalismul stiintific?

      1. Faci confuzii/erori grave Cristiane.

        Doar pentru ca formele de viata au evoluat prin forta selectiei naturale (darwinism) asta nu inseamna, si nu stiu oameni de stiinta (inclusiv Darwin) care au zis ca societatea trebuie sa fie modelata dupa aceleasi forte. Dimpotriva, oamenii de stiinta se opun ca societatea sa fie dupa modelul darwinian.

        Fa distinctia intre ce poate stiiinta (cunoasterea universului) realiza, cum zici tu bombe nucleare, si cum sunt acestea folosite.
        Doar pentru ca bombe nucleare nu rezulta de nicaieri ca stiinta e rea.

          1. Ma refeream la expresia fundamentalismelor in societate. Era clar din momentul ce pt fundamentalismul religios am dat exemplu sharia. Tu mi-ai dat exemplu total altceva, asta e.

            Daca imi pierd timpul, e al meu de pierdut. Ai cerut comentarii cu argumente, incerc sa ma ridic cerintei. Asa ca o sa mai stau.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Averea Bisericii