Scepticismul, discernământul și libertatea de gândire în creștinism

Scepticismul, discernământul și libertatea de gândire în creștinism

|
18/01/2015
|
16 comentarii
|

“Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.” (Ioan 8:32)

“Iar când se vor întoarce către Domnul, vălul se va ridica. Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate.” (II Corinteni 3:16-17)

“Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.” (I Corinteni 13:2)

St-Isaac-Above

Libertatea de gândire este, într-un sens recent și comun, marca unui spirit de rebeliune, de respingere a unei/oricărei autorități, dar și de răsturnare a valorilor și metodelor celor din trecut în favoarea unor paradigme noi. În opoziție cu acești rebeli, în concepția creatorilor și a aderenților noilor paradigme, sunt cei care insistă, irațional se spune, să păstreze ceea ce este deja depășit, anacronic, fals prin însăși faptul că este vechi. Asta mai cu seamă în categoria valorilor, dar în același timp și în privința adevărurilor ce privesc omul și lumea care ne înconjoară. Orice teorie sau perspectivă nouă are din start avantajul de a fi recentă, și de aici probabilitatea crescută de a fi adevărată prin însăși faptul că este actuală, de ultimă oră.

Și cred că, din cel puțin câteva puncte de vedere, această perspectivă asupra libertății de gândire este naivă. Și am să mă explic.

În primul rând, orice om gândește și acționează potrivit cu deciziile forului său interior. Deși există, fără îndoială, modalități prin care o anumită idee să fie inculcată în mintea unei persoane (prin manipulare sau presiune emoțională, dar și prin argumente raționale), în ultimă instanță vorbim despre capacitatea fiecărei persoane de a se opune sau nu ideilor care vin din exterior. Și apoi, de a acționa sau nu potrivit cu îndemnurile unei alte entități decât propria persoană. În momentul în care apar presiuni din exterior, orice om este liber să le analizeze, deci să gândească, și să decidă, potrivit propriilor intuiții, ce acceptă sau nu ca fiind adevărat sau fals, bine sau rău.

Simpla afirmare a “libertății de gândire” nu aduce cu sine în mod necesar și capacitatea de a gândi corect, și de a opune rezistență în fața unor opinii false. În același mod, “libertatea de gândire” nu conține în sine și capacitatea de a descoperi noi adevăruri sau de a deosebi pur și simplu adevărul de fals. O persoană se poate afirma ca fiind “sceptic”, “rațional”, “liber cugetător”, fiindcă, nu-i așa, este de bontón, dar în realitate să nu fie nici pe departe așa. Mai grav, o astfel de persoană, din rebeliune, se poate dezice tocmai de o autoritate care are capacitatea de a discerne adevărul de fals și binele de rău, și în același timp să se considere a fi un om rațional cu “libertate de gândire”. Și asta tocmai fiindcă, prin natura noastră, suntem de fapt cu toții liberi să gândim. Am putea să spunem că afirmarea “libertății de gândire” este o trivialitate. Este echivalent cu a spune “sunt liber să îmi bată inima”.

Nu există om care să fie cu adevărat liber de orice autoritate. În același timp, nu există om care să nu fi preluat idei de la altcineva fără să le supună unei critici personale și complete. Fiecare dintre noi avem, mai mult sau mai puțin, opinii și credințe luate ca atare de la altcineva. Nimeni nu este astfel liber de potențiale erori de judecată, mai ales atunci când folosește informații preluate de-a gata în dezvoltarea unor opinii personale cu privire la un subiect sau altul.

În ceea ce privește creștinismul, ca de altfel și în cazul altor religii, chestiunea nu este nicidecum diferită față de alte paradigme de gândire. Creștinismul, ca orice viziune asupra vieții și a lumii, are un set de opinii (dogmele, doctrinele, sunt în fond opinii împărtășite de un grup de persoane) despre Dumnezeu, om, Univers, mântuire, bine, rău, cult, etc. Ca orice alt set de propoziții, opiniile/dogmele creștinismului se referă fie la fapte (existența și natura lui Dumnezeu, creația omului, evenimente petrecute în trecut, etc.), fie la valori care ghidează viața creștinilor (virtuțile creștine, ce este bine și ce este rău).

Un om este liber să le accepte sau nu, să le argumenteze, să le pună la îndoială, să le nege și să ofere contra-argumente. Asta, firește, gândind mai mult sau mai puțin corect. Orice om este liber să gândească și accepte creștinismul, și orice om este liber să gândească și să respingă creștinismul. A spune despre un om credincios că a renunțat să gândească este un fals, o naivitate care denotă, ironic, tocmai o superficialitate a gândirii, fie ea și “gândire liberă”.

Discernământul, și implicit o formă de scepticism față de opiniile altora, este cea mai mare virtute a creștinului. Paradoxal, discernământul, capacitatea de a gândi liber și corect, este strâns legat de ascultare, de cedarea consimțită și liberă a autorității unei terțe persoane sau unui grup de persoane. În creștinism această autoritate revine părintelui duhovnicesc și, prin acesta, Bisericii și Sfinților Părinți. Dar, contrar concepției comune între “liber cugetători”, acest lucru nu presupune o anulare a propriei personalități, ci tocmai eliberarea de acele elemente ale propriei voințe care pot altera judecata. Înseamnă, în fapt, eliberarea de propriile preconcepții și iraționalități care pot, cu siguranță, să deturneze procesul de gândire de la adevăr.

Fiindcă, și acest lucru este adesea ignorat, capacitatea noastră de a face inferențe (in/deducții) logice este cel mai adesea afectată de pasiuni iraționale. Nu gândim corect tocmai fiindcă rațiunea este subjugată de forțe iraționale din propriul for interior. Ca să nu mai vorbim de limitarea noastră, de faptul că judecăm adeseori lucruri cu care nu ne-am confruntat direct. Acest lucru crește considerabil șansele ca raționamentele și opiniile noastre să fie, de fapt, nejustificate și eronate. Permanent suntem supuși în interiorul nostru unor forțe care ne trag să acționăm într-o direcție sau alta, cel mai adesea atrași de confort și plăcere egoistă.

Mai mult decât adevărurile de doctrină, omul este în mod obișnuit preocupat de caracterul etic al acțiunilor sale. Ori, mai mult decât în alte chestiuni, aici intervine adevărata miză a discernământului. Dacă în cazul rebelului “liber cugetător”, acesta mai mult sau mai puțin inventează ce este bine sau rău (în limitele, să spunem, ale legalității și ale unui simț comun din ce în ce mai diluat), un om care a acceptat un sens al existenței dincolo de moartea trupului, are o mult mai mare responsabilitate asupra propriilor acțiuni și a consecințelor acestora asupra celor din jur. Un “liber cugetător” va gândi, cel mai adesea, în categoria “plăcere-bine/durere-rău”, și acțiunile sale vor fi ghidate de amplificarea plăcerilor în viață și minimizarea suferinței. Criteriul moralității consecințelor actelor sale asupra celor din jur va fi astfel unul minimal: poți face ce vrei atâta timp cât nu faci rău altcuiva. Prin rău înțelegând, firește, o formă de durere evidentă. Dar și acest principiu este ușor încălcat când, de exemplu, este vorba de ofense publice și personale. Atunci principiul se reduce și mai mult la un brutal “ești liber să faci orice“.

Adevărata libertate de gândire este prezentă într-un om cu adevărat liber. Un om captiv în cercul material al unui Univers lipsit de sens, nu este un om liber. Un om care nu crede în existența sufletului, în existența unei părți din sine care transcede materia guvernată de legi fizice stricte și imuabile, nu poate în același timp crede în libertate de gândire. Nu poți fi liber dacă ești complet compus din elemente supuse unor legi, asemenea unei mașini. În acest caz ești pur și simplu programat, determinat de componentele din care ești construit. Ori tocmai aici intervine contradicția materialismului: a afirma libertatea, a afirma un adevăr, presupune implicit și necesar libertatea. Negarea libertății necesită faptul de a fi liber să exprimi “Nu sunt liber!” Cu atât mai mult, afirmarea “libertății de gândire” presupune ca dat ontologic libertatea de a afirma. Nimeni nu își poate aroga libertatea de gândire fără să recunoască că această libertate îi este dată, o are de undeva. Și cum materia nu este liberă, ea nu poate da libertate nimănui. Libertatea poate veni doar de la o altă entitate liberă, o entitate creatore de libertate.

Și aici este cheia înțelegerii libertății în creștinism. Dumnezeu în Treime, comuniune de persoane libere, a creat din iubire, și nu din necesitate, persoane libere pentru ca la rândul lor să iubească în această libertate. Aceasta este singura explicație care dă seama cu adevărat de existența libertății. Și libertatea este astfel posibilă numai într-o relație de iubire cu o altă persoană, cu alți oameni și cu Dumnezeu. Orice relație de iubire față de entități non-personale este o relație pătimașă, care tocmai prin această pasionalitate înrobește și alterează libertatea omului. Un om cuprins de patimi este un om mai puțin liber, fiindcă patimile îl trag să gândească și acționeze în tipare, asemeni unor legi materiale. Omul devine materie pe măsură ce este preocupat pasional și egoist de materie. Și omul devine liber pe măsură ce este din ce în ce mai mult preocupat de dragostea persoanelor cu care interacționează.

Politică comentarii

Siteul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Totuși, de prea multe ori, exprimarea lor se face într-un mod extrem de agresiv, fără coerență, și denotă mai degrabă un patos extrem decât o atitudine rațională.

Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.

Comentarii de tipul "toți preoții sunt niște X", "am văzut eu pe unul care...", "biserica este doar...", nu aduc absolut nicio contribuție.

Comentariile anonime vor fi cel mai probabil șterse, mai ales dacă sunt agresive (de orice parte s-ar poziționa). Pentru mai multe detalii legate de politica noastră privind comentariile, citește aici.

  • adrian

    “Nu poți fi liber dacă ești complet compus din elemente supuse unor legi, asemenea unei mașini. În acest caz ești pur și simplu programat, determinat de componentele din care ești construit.”

    Pai uite ca sunt liber si sunt complet supus legilor fizicii, dar tu autorule esti un prefacut, vorbesti despre fizica dar nu o cunosti.

    Fizica moderna, mecanica cuantica, afirma intocmai ca la cel mai mic nivel (subatomic) universul nu mai este previzibil/”determinat”.

    http://ro.wikipedia.org/wiki/Mecanic%C4%83_cuantic%C4%83

    • Am absolvit fizica.

      • adrian

        Nu ti-a folosit la nimic, din pacate.

        • SilviuD

          Adrian in ce masura poti sa faci tu afirmatia aceasta? Ai absolvit si tu fizica si ai cumva 30 de ani de experienta in spate plus un tir de carti la activ incat sa poti dovedi ca ceea ce a afirmat Cristian este fals? Si tu ai fost la scoala unde la un moment dat se mai faceau niste ore de educatie civica. Nu ti-au folosit la nimic, din pacate.

          • adrian

            In masura a ce am zis in primul comentariu ca raspuns la articol si Cristian, in loc sa continue o dezbatere cu argumente a facut iar o eroare de logica: http://en.wikipedia.org/wiki/Argument_from_authority

            Si vezi Silviule ca se numeste “ipocrizie” cand condamni un lucru pe care il faci si tu.

          • Adrian, ți-am adus o serie de argumente și o serie de referințe. Simplul fapt că citez o sursă nu înseamnă că am comis o eroare logică. Apelul la autoritatea unei surse academice este o practică comună cu care tu nu ești deloc familiar, se pare, fiindcă continui să citezi Wikipedia, o sursă nulă din punct de vedere al autorității științifice și academice. Conversația aceasta a devenit complet inutilă.

    • zeGop

      dar tu cum te desfășori în viața asta cotidiană, la nivel “subatomic”? Dacă nu, ești supus atunci unor legi care-ți circumscriu libertatea de acțiune???

      • Nu înțeleg întrebarea. Ce înseamnă “te desfășori la nivel subatomic”?

  • Integru

    Un articol excelent! Felicitări!

    • adrian

      Nu stiu la ce sursa te referi ca ai citat, la comentariile acestui articol nu ai citat nimic.

      Daca te-ai putea concentra sa intelegi ce scriu si la cronologia comentariilor la acest articol, poate ca ar fi fost mai clar ca ma refeream la “Am absolvit fizica.” cand am scris ca ai folosit “argumentul autoritar”.

      O sa incerc pe viitor sa folosesc mai mult ghilimelele ca sa stiti exact la ce ma refer.

      Si din nou pare ca vrei sa iti demonstrezi autoritatea pentru argumentare cu ideea ca “eu am amsolvit filozofia, am invatat acolo X si ca wikipedia nu e buna”.
      Eu pana acum nu am apelat la nimic ce mi-ar putea aduce “autoritate argumentativa” ca sa imi sustin indirect argumentele.

      Cand crezi ca discutia devine inutila, poti oricand sa nu mai dai “Reply”

      • Într-adevăr, nu am citat aici, dar am adus argumente. Argumente nu în sensul în care este folosit în logică, confuzie de care abuzezi curent. Ci afirmații care să îmi susțină poziția.

        Simpla afirmație că am absolvit fizica nu este un argument. Cu atât mai puțin un argument din autoritate. Nu există nicio problemă în a-ți specifica pregătirea. Puteai foarte bine să o faci și tu, în loc să trimiți spre Wikipedia, lucru pe care nicio persoană trecută prin mediul academic nu o face.

        Discuția a devenit inutilă.

        • adrian

          Si ce valoare ar fi avut sa zic si pregatirea mea? Nu influenteaza cu nimic realitatea si nu duce dezbaterea mai departe in vederea unei eventuale concluzii.

          De aceasta se incadreaza perfect doar ca argument din autoritate.

  • Pingback: Cardurile de sănătate, controlul populației și dracii reali din presa românească | Averea Bisericii()

  • Excelent text! Mulțumesc, m-a uns la suflet, cu atât mai mult cu cât fixează extrem de clar idei la care m-am gândit și eu adesea. 🙂

  • Pingback: Homeopatia, vaccinurile, medicina alternativă și Biserica Ortodoxă | Averea Bisericii()