Analiştii faţă cu Ortodoxia şi copilăria

Analiştii faţă cu Ortodoxia şi copilăria

|
16/02/2014
|
0 comentarii
|

Articol scris de Alexandru Racu, doctor în filosofie politică al Universităţii din Ottawa, și preluat cu acordul autorului.

Nu este clar încă ce anume a determinat-o pe Iulia Ionescu, adolescenta de cincisprezece ani, să fugă la mănăstire. S-a speculat cu privire la posibila legătură pe care ar fi avut-o cu site-urile anumitor zănatici apocaliptici, sau cu privire la o relaţie defectuoasă pe care tânăra o avea cu părinţii ei.

E posibil ca astfel să fi stat lucrurile. Nimeni n-a luat însă în calcul posibilitatea ca, în cazul de faţă, să avem pur şi simplu de-a face cu un fenomen de râvnă excesivă, către care sunt în general predispuse sufletele tinere şi entuziaste, şi care n-ar fi primul de acest gen din istoria Bisericii.

După părerea mea, explicaţia manierei în care s-a discutat cazul Iuliei rezidă în incapacitatea constitutivă a mentalului secularizat, care domină aproape în totalitate presa românească, de a aborda omul religios – mai exact, omul religios care chiar se ia în serios – altfel decât prin prisma patologiei, sau mai exact, a patologizării, chiar dacă în cazul de faţă este foarte posibil ca cel care traumatizează un suflet tânăr (sau, dacă nu, cu siguranţă agravează trauma) să fie chiar jurnalistul-psiholog. Patologizarea duce automat la înfierarea, tot de către jurnalistul-psiholog, a unei figuri monstruoase, şi anume duhovnicul, un psihopat periculos care nu vrea să înţeleagă faptul conform căruia copilul care vrea să se ducă la mănăstire trebuie musai trimis la psihiatrie, de preferat via jurnalistul-psiholog, vajnic apărător al normalităţii europene (aia în veşnică redefinire) care, în această calitate, ar fi bine să aibă acces şi la secretul spovedaniei (pentru a cărui decriptare, la o adică, statul serviciilor ar putea constitui şi o celulă de criză).

Periculoasă nu e opinia publică progresistă care alimentează practicile totalitare ale unor state occidentale, care îţi obligă copilul să înveţe la şcoala primară cum stă treaba cu sexul anal, şi ţi-l confiscă în caz că i-ai tras o palmă sau ai ţipat la el (dovedind că şi tu reproduci comportamental aceeaşi mentalitate reacţionară care-l caracterizează şi pe taica părintele şi pe Dumnezeu Tatăl). Periculos e – în ciuda faptului că totul pare să indice că a acţionat canonic, cu responsabilitate şi discernământ, recomandându-i fetei să aştepte cel puţin până la vârsta de optsprezece ani – duhovnicul care refuză să înţeleagă că homosexualitatea e normală iar patologic e monahismul.

Dacă fata respectivă ar fi fugit nu la mănăstire, ci la chiuretaj (care în anumite state vestice a devenit un drept al copiilor, a cărui eventuală exercitare părinţii nu au dreptul să o cunoască), n-ar mai fi zis nimeni nimic, sau dimpotrivă, s-ar fi zis că avem de-a face cu o fată emancipată. Acum însă, când libertatea copilului nu se mai traduce prin manipularea şi controlul exercitate asupra acestuia de către experţii revoluţiei sexuale, ci trimite (în ciuda, cel mai probabil, a insuficientei maturităţi) la libertatea întru Hristos, drepturile părinţilor revin în prim plan secondate de mobilzarea tuturor autorităţilor pentru protecţia copilului.

Însă nu ştiu cum se face că, în România cel puţin, autorităţile respective nu sunt niciodată prin preajma copiilor care cerşesc. Dacă ar da o tură duminică dimineaţa prin faţa parohiilor bucureştene (că tot văd că vor să apere copiii de Biserică), ar găsi sute. Dar probabil că trimisul la cerşit nu reprezintă o experienţă psihologică traumatizantă, care să solicite mobilizarea autorităţilor statului, pe când plecatul de timpuriu la mănăstire da.

Unde era celula de criză, cu tot cu furtuna mediatică, cu o săptămână în urmă, când un copil a murit de foame iar altul era cât pe ce să moară de frig? Desigur, acest gen de probleme nu privesc minoritatea mai înstărită, şi ca atare mai europenizată (în general), din România, pe când problema cu dispariţia fetei olimpice da! Iar rezolvarea concretă a primului tip de probleme mai presupune şi creşterea cheltuielilor sociale. Or, după cum bine ştim, dacă exceptăm (cel puţin la nivel declarativ) din această ecuaţie stânga, europeniştilor cărora le pute Ortodoxia (matrice culturală prin care jurnalistul-sociolog, colegul la fel de înţelept al jurnalistului-psiholog, explică întotdeauna toate neajunsurile care afectează ţara noastră) le put şi asistaţii, care şi ei trag ţara înapoi din drumul ei euro-atlantic.

Cert este că, în Canada (unde am trăit o bună perioadă de timp), precum şi în alte state civilizate din Occident, unde măcar secularizarea se şi cuplează cu civilizaţia (în sens de condiţii materiale), fenomenul copiilor care cerşesc este inexistent. La noi în schimb, ambalarea mediatică în slujba “prinţipurilor moderne” şi promovarea agresivă a “valorilor occidentale” se suprapune pe faptul că bună parte din populaţie trăieşte în nişte condiţii concrete care au mai mult de-a face cu Africa decât cu Europa.

Problema e că, dacă pe de o parte încălcarea codului bunelor maniere occidentale (care îţi interzice să mergi la mănăstire la o vârstă fragedă, dar îţi recomandă să-ţi începi viaţa sexuală [eventual homosexuală] la o vârstă cât mai fragedă) stârneşte întotdeauna un scandal monstru în rândul cohortei de analişti, contrastul mai sus menţionat dă naştere, în cel mai bun caz la nişte mormăieli sentimentale. De cele mai multe ori, însă, pentru fenomen este învinovăţită tot România profundă, care este săracă pentru că este leneşă şi coruptă (nu datorită faptului că este exploatată «boiereşte», deseori tocmai de către cei care îi fac morală şi îi ţin lecţii de europenitate), şi este leneşă şi coruptă pentru că este ortodoxă.

Din acest punct de vedere, în ciuda faptului că, aparent, discutăm într-un caz despre probleme culturale, iar într-altul despre probleme sociale, cazul de faţă nu prezintă asemănări doar cu cazul Tanacu, în virtutea faptului că, atât în cazul de faţă cât şi în cazul Tanacu, premisa implicită care a stat la baza abordării mediatice a fost aceea conform căreia credinciosul ortodox care nu acceptă să-i fie credinţa distilată de analişti şi psihanalişti este în cel mai bun caz retardat şi în cel mai rău caz psihopat. După părerea mea, cazul de faţă se intersectează şi cu povestea refrendumului din vara lui 2012. Atâta timp cât regimul Băsescu a tăiat în carne vie, liberalii europenişti nu s-au scandalizat de scăderea nivelului de trai al populaţiei cu mult sub standardele europene (las la o parte cazul stângii seculare, care este şi socială pe economie, nu doar liberală pe cultură, şi al ortodocşilor ecumenico-neoliberali, care apără «familia» în timp ce promovează darwinismul social, iar în general, atunci când se pune problema mărturisirii, fie bagă capul în nisip ca struţii, fie se aşează în mod deschis de partea creştinismului «civilizat» – a se traduce «sterilizat»).

Însă, de îndată ce măsurile respective au determinat o reacţie populară aşa zis «antieuropeană», pe burta goală, «barbarilor» li s-a da la cap de către «civilizaţi» cu «valorile europene», aşa cum se cuvine atunci când cei dintâi le mai tulbură, într-un fel sau altul, traiul tihnit al celor din urmă.

Politică comentarii

Siteul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Totuși, de prea multe ori, exprimarea lor se face într-un mod extrem de agresiv, fără coerență, și denotă mai degrabă un patos extrem decât o atitudine rațională.

Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.

Comentarii de tipul "toți preoții sunt niște X", "am văzut eu pe unul care...", "biserica este doar...", nu aduc absolut nicio contribuție.

Comentariile anonime vor fi cel mai probabil șterse, mai ales dacă sunt agresive (de orice parte s-ar poziționa). Pentru mai multe detalii legate de politica noastră privind comentariile, citește aici.